marți, 26 august 2014

Expozitie permanenta in Bucuresti, la firma UNIONCONT

Va invitam sa vizitati  Expozitia de arta VICTORIA DUTU- Peisaje

ingeri 10 august 2014 018
picturi  victorita dutu 3  ian 2014 032
21 oct 2013 110


Expozitie permanenta  in Bucuresti la firma UNIONCONT
 
Picturile pot fi vizionate zilnic la sediul firmei “Unioncont”, de luni pana vineri, intre orele: 9-17.30, Strada Alexandru Moruzzi Voievod, Nr. 4 A, Et. 4, Ap.16, Bucuresti, Sector 3, Romania, (paralel cu str. Nerva Traian, in apropiere de Tribunalul  Bucuresti, de pe Bl. Unirii sau de blocul “Loto”), Telefon:  031 438.24.85, de luni pana vineri, intre orele: 9-17,30. http://www.unioncont.ro
............................
Sponsor si Expozitie permanenta la sediul firmei http://www.unioncont.ro
............................

The all activity/ intreaga activitate
 ................
Parteneri media
sensotv
logo_mod_de_viata%20(1)
*******************************************
Contact:

duminică, 10 august 2014

RUGA



 Daca la un moment dat, la sfarsitul vietii, devenim tarana,
Intr-un timp nedefinit
La ce bun atata ura,
Intr-un stres  neintrerupt?

Viata-i pentru a fi traita
In creatie, liniste si pace.
Intr-o libertate deplina si eterna,
Nu pentru a crea asuprire si bezna.

Omule politic, politician,..oricine ai fi
Cand esti la putere, nu uita
Ca si viata ta este ca o clepsidra.
Ma intreb adesea: Ce te impiedica sa faci numai fapte bune, zi de zi?

Societatea omeneasca nu este creata asemenea unui lant trofic.
Este un dar divin.
Sa ne aparam mereu unii pe altii
Nu sa ne asuprim si dusmanim.

Sa ne amintim mereu
Ca moartea-i vesnica,eterna,
Pana nu devenim tarana,
Ce ne impiedica sa avem o comportare demna?


           Stelian Drondoe
        Bucuresti - 18 aprilie 2013

vineri, 21 martie 2014

Creşterea economică este necesară dar nu şi suficientă pentru a asigura dezvoltare economică

Cresterea economica a fost in 2013 una dintre cele mai mari din UE ceea ce este o performanta pentru Romania. Mai mult, desi UE face eforturi importante pentru a iesi din criza, principalii indicatori macroeconomici in Romania au in prezent valori care indica o buna stabilitate economica. Astfel, deficitul bugetar este de 2,5% din PIB, deficitul de cont curent aproape 2% din PIB, inflatia in jur de 2%, datoria publica aproximativ de 38% din PIB, costul la imprumuturile de stat au scazut iar cursul de schimb nu a inregistrat fluctuatii semnificative.
E bine ca avem crestere economica si stabilitate economica dar nu este si suficient pentru a avea dezvoltare economica. De ce?
In primul rand, trebuie mentionat faptul ca dezvoltarea economica reprezinta un concept cantitativ-calitativ cu o sfera de cuprindere mult mai larga decat cel de crestere economica. In timp ce cresterea economica se masoara printr-un numar restrans de indicatori, dintre care cel mai important este ritmul de crestere a PIB-ului, dezvoltarea economica implica asigurarea unui echilibru dinamic pe termen lung, proiectarea unor traiectorii de crestere sustenabila care sa se bazeze pe utilizarea optima a tuturor resurselor disponibile, dezvoltarea continua a potentialului inovativ si a capitalului uman, crearea si dezvoltarea unor institutii puternice care sa favorizeze cresterea economica si, evident, dar nu in ultimul rand, asigurarea unei repartitii judicioase a veniturilor si a avutiei (indicele Gini).
Asa cum o dovedeste istoria economica, pe termen lung sistemul educational si sistemul inovativ reprezinta motoarele cele mai puternice ale dezvoltarii economice.
Trebuie mentionat ca unii indicatori care cuantifica la un anumit moment o situatie favorabila privind cresterea economica, respectiv o stabilitate macroeconomica statica, pot sa se dovedeasca nefavorabili in ceea ce priveste asigurarea unei dezvoltari economice pe termen lung. Pe termen scurt, se poate inregistra o stabilitate macroeconomica in conditiile unor dezechilibre microeconomice. Dar pe termen lung dezechilibrele microeconomice se transfera la nivel macroeconomic.
De asemenea, nu orice crestere economica este generatoare de dezvoltare economica. In  economia romaneasca, desi exista o buna stabilitate macroeconomica, sunt inca multe dezechilibre structurale si calitative precum si vulnerabilitati ce se manifesta la nivel microeconomic si care limiteaza dezvoltarea economica si potentialul de crestere a economiei. Iar modelul de crestere economica nu este corelat cu modelul de dezvoltare economica.
Cresterea economica este importanta deoarece este principalul factor cantitativ de dezvoltare economica. Este nevoie insa si de contributia laturii calitative a dezvoltarii  economice deoarece aceasta inregistreaza si modificarile calitativ-structurale din economie.
 
Unde se afla Romania din punctul de vedere al dezvoltarii economice si ce trebuie imbunatatit? 
Asa cum s-a mentionat, dezvoltarea economică se apreciază luând în considerare un sistem complex de indicatori. Unul dintre cei mai semnificativi se consideră a fi produsul intern brut pe locuitor şi dinamica lui.
Romania se afla pe penultimul loc in UE din punctul de vedere al acestui indicator, acesta reprezentand 49% din media UE. Daca ritmul se mentine atunci de-abia in zece ani va ajunge la un nivel al PIB/loc in pps de 60% fata de media UE. Mai mult, din punctul de vedere al salariului mediu pe economie, in ultimii ani am fost fie pe ultimul loc, fie pe penultimul din UE. Astfel, desi nivelul de trai a crescut in ultimii ani, acesta este unul dintre cele mai scazute din Europa si la mare distanta fata de media UE. Cresterea economica nu a fost suficient de articulata pentru a genera un spor mai ridicat in ceea ce priveste nivelul de trai si pentru a reduce decalajele fata de media UE. Evident ca nu te poti dezvolta axandu-te pe factori conjuncturali, cum ar fi agricultura si uneori exporturile. Una dintre problemele structurale ale dezvoltarii economice actuale este dependenta cresterii economice de contributia agriculturii. Agricultura de subzistenta nu este generatoare de venituri bugetare, de locuri de munca sau de dezvoltare economica iar in Romania agricultura are cea mai mare pondere in PIB din UE. Cresterea PIB peste aşteptări din 2011 a fost susţinută de producţia agricolă foarte bună (+14%), iar în anul 2012 creşterea nesemnificativa a PIB cu 0,6% este cauzata de impactului negativ al agriculturii (valoarea adăugată brută din agricultură s-a redus cu 25%). În anul 2013, economia a inregistrat o creştere in jur de 2,8%, în condiţii similare anului 2011, aproximativ 1 pp fiind contributia agriculturii.
Sursa: Calcule proprii
Din punct de vedere calitativ, creşterea economică din 2013 nu este mai bună decât cea din 2012. Astfel, dacă excludem contribuţia agriculturii avem o decelerare a creşterii (de la +2,2% în 2012 la +1,7% în 2013). Contributia pozitiva sau negativa a agriculturii a fost in ultimii ani de maxim 1,5 pp iar cresterea economica devine dependenta de agricultura in perioadele in care se inregistreaza rate scazute de crestere economica. Un impact de 1 pp contributie pozitiva sau negativa a agriculturii nu iese in evidenta atunci cand se inregistreaza rate de crestere economica de 5-6%. In schimb, in perioade de crestere redusa de 1-3% impactul agriculturii devine semnificativ. Sunt necesare investitii masive in agricultura pentru a transforma acest domeniu dintr-un factor conjunctural in unul permanent in cadrul cresterii agregate.
Alaturi de agricultura, o alta problema structurala a cresterii si dezvoltarii economice este externalizarea valorii adaugate prin intermediul exporturilor. Exporturile sunt corelate puternic cu importurile (coeficientul de corelatie in perioada 1996-2012, cu mici exceptii, a fost peste 0,7), Romania fiind un atelier de asamblare pentru companiile straine. Valoarea adaugata ramasa in tara este redusa pentru ca exporturile sunt dominate de capitalul strain (din primii o suta de exportatori doar trei sunt cu capital autohton iar valoarea exporturilor realizate de acestia este in jur de 2% din total exporturi).
 
Contributia pozitiva a exportului net din 2013 s-a realizat prin cresterea exporturilor (in special cele din zona non-euro) intr-un ritm mai rapid decat importurile, si orientarea importurilor catre industrie si mai putin catre consum. Aceasta situatie, combinata cu reducerea deficitului comercial, poate fi considerata o performanta economica insa peste un anumit nivel poate constitui un semnal de alarma pentru incapacitatea cererii interne de a sustine cresterea economica. In schimb, contributia pozitiva a exportului net s-a realizat prin competitivitatea preturilor (preturi mai mici, pretul mediu aferent operatiunilor de export care a scazut pentru prima data in ultimii 18 ani, preturi de transfer etc.) si nu printr-un proces calitativ al produselor si marfurilor. Astfel, s-a exportat mai mult cu preturi mai mici iar valoarea adaugata ramasa in tara a fost redusa si distribuita doar in prima parte a lantului de productie, ceea ce nu a condus la cresterea veniturilor bugetare si crearea de noi locuri de munca.
Este nevoie de un model de crestere echilibrat, bazat pe latura calitativa care sa genereze venituri mai mari si locuri de munca mai multe pentru a spera la un nivel de trai mai ridicat.
Un alt indicator de apreciere a nivelului dezvoltarii economice il reprezinta populaţia ocupată şi structura pe sectoare a acesteia. Romania a pierdut in ultimii 17 ani 10 pp, populatia ocupata coborand de la 73% in 1997 la 63,8% in 2013, ceea ce ne situeaza si la acest indicator pe unul dintre ultimele locuri in UE.
Din punct de vedere al structurii este important de mentionat ca forţa de muncă în agricultura este una dintre cele mai numeroase din Europa, fiind o vulnerabilitate structurala a modelului de crestere economica. Romania, cu o populatie ocupata in agricultura de aproape 30%, contribuie la formarea PIB cu aproape 6%, ceea ce reprezinta o caracteristica a tarilor subdezvoltate.
Un alt dezechilibru al dezvoltarii economice este raportul dintre salariati si pensionari, Romania avand cea mai defavorabila rata dintre tarile UE-27, raportul fiind subunitar. Numarul de salariati a scazut continuu in ultimii 20 de ani cu mici exceptii in perioada ante-criza. In acelasi timp, numărul pensionarilor a crescut permanent desi numărul celor care s-au pensionat la limită de vârstă şi având un stagiu complet de cotizare a scăzut de la an la an. Practic, creşterea numărului de pensionari s-a realizat prin cresterea numarului celor cu un stagiu incomplet de cotizare ceea ce a dezechilibrat si mai mult bugetul de pensii. Cum si cu cine sa te dezvolti cand economia Romaniei, PIB-ul si bugetul se bazeaza pe un numar redus de salariati?
Contributia fortei de munca la cresterea economica potentiala a fost una negativa inainte de inceperea crizei, in special datorita emigratiei. Este necesar un model de crestere in care contributia factorului munca sa echilibreze contributia capitalului si a factorului total de productivitate (TFP). Astfel, sunt necesare politici de stimulare a participarii fortei de munca la activitatea economica. Trebuie reechilibrată structura demografică, prin politici atât de încurajare a natalităţii şi de creştere a flexibilităţii forţei de muncă, cât şi de distribuire judicioasă în plan teritorial şi pe domenii de activitate. Între investiţiile în resurse umane şi dezvoltarea economică există o corelatie puternica de care trebuie să se ţină seama mai ales într-o perioadă de criză sau stagnare economică. Pentru a avea dezvoltare economica şi a aspira la o creştere sustenabilă ai nevoie de un capital uman bine pregătit şi dezvoltat.
Alt indicator de apreciere a dezvoltarii economice il reprezinta nivelul productivităţii muncii,  al productivitatii capitalului, precum şi ritmurile lor de creştere. Si in ceea ce priveste  productivitatea muncii, Romania se afla pe penultimul loc in UE si la distanta mare fata de media UE (la aproximativ 50% din media UE). De asemenea, dupa productivitatea muncii in agricultura suntem pe ultimul loc in UE si la aproximativ 30% din media UE.
Tehnologiile si inovarea trebuie sa fie forţa motrică a oricarui model de dezvoltare economica. Avem nevoie de schimbări structurale importante (vezi agricultura) care sa conduca la accelerarea utilizarii tehnologiilor, creşterea ponderii capitalului intangibil la nivel micro- şi macroeconomic, diversificarea surselor de inovare si a instrumentelor de utilizare si aplicare practica a cunoştinţelor (Paul David şi Dominique Foray, 2003).
Este nevoie de investiţii in tehnologie si în oameni, care să asigure modernizarea capitalului  tehnic si specializarea capitalului uman, astfel încât să se realizeze o creştere continuă a competitivităţii economiei româneşti. Creşterea competitivităţii este esenţială având în vedere şi contribuţia marginala sau negativă a productivităţii factorilor de producţie (total factor productivity-TFP), începand cu anul 2008,  la creşterea economică. Aceasta poate reprezenta vectorul fundamental al creşterii si dezvoltarii economiei româneşti şi se poate realiza în primul rând prin alocarea corespunzătoare de fonduri publice şi private, necesare dezvoltării capitalului uman şi sectorului cercetare-dezvoltare-inovare.
Scaderea populatiei ocupate si a investitiilor precum si productivitatea redusa sunt principalii factori care au dus la reducerea ratei de crestere a PIB-ului potential pe termen lung de la aproximativ 5%, (medie calculata pentru perioada 2002-2008), la aproximativ 1,4% (medie pentru perioada 2009-2013). Pentru perioada 2014-2017, rata medie de crestere a PIB-ului potential va fi in jur de 1,8%, insuficient pentru a recupera decalajele de dezvoltare fata de media UE. Avand in vedere structura si scenariile demografice, sursele de imbunatatire a potentialului de crestere pe termen lung sunt cresterea investitiilor, in special prin atragerea de fonduri europene, si a productivitatii cu care sunt utilizati factorii de productie.
Un alt factor necesar pentru dezvoltarea economica este calitatea institutiilor. Degeaba avem crestere economica daca nu avem institutii puternice care sa contribuie la conservarea acesteia si nu la disiparea ei prin diferite mecanisme legale sau ilegale. De ce?
Pentru ca intre calitatea institutiilor si dezvoltarea economica exista o relatie interdependenta. Astfel, institutiile isi pun amprenta asupra volatilitatii rezultatelor economice asa cum reiese si din studiile realizate de IMF. In tarile dezvoltate, cu cat institutiile sunt  mai puternice, cu atat contributia lor la cresterea economica este mai mare si volatilitatea acesteia este mai redusa (S Nuri Erbas, Chera L., 2006). Institutiile de baza trebuie sa fie puternice dar in tarile sarace sau in curs de dezvoltare acestea au o calitate redusa ceea ce face ca politicile economice si de stabilizare sa fie ineficiente (Rodrik,1999). Pentru ca reformele economice sa fie eficiente o conditie necesara dar nu si suficienta ar fi o buna calitate a institutiilor (Stiglitz,1999). Exista numeroase studii de specialitate si analize empirice care pun in evidenta legatura puternica dintre calitatea institutiilor si dezvoltarea economica. Astfel, s-a stabilit ca exista o corelatie pozitiva intre calitatea institutionala si nivelul venitului pe locuitor (Rodrik, in 2002), o legatura intre coerenta institutionala si performanta macroeconomica (Lene Kenworthy, 2005) sau intre calitatea institutiilor si dezvoltarea economiei (S. Satyanath, A. Subramanian, 2004).
Nu in ultimul rand, dezvoltarea economică presupune şi îmbunătăţirea sistemului educaţional, îmbunătăţirea sistemului de sanatate publica, îmbunătăţirea sistemului juridic, elaborarea şi derularea unor programe eficiente de combatere a sărăciei etc., ceea ce in Romania mai mult s-a mimat la nivelul reformelor in aceste domenii.
Economia Romaniei mai are inca resursele necesare pentru asigurarea dezvoltarii economice desi mecanismele de transmisie a politicilor sunt deteriorate, inclusiv datorita actualei crize economice. Mizele majore ale dezvoltarii economice sunt legate de recalibrarea modelului de crestere, de modalitatile efective de gestionare optima a resurselor, pentru ca evolutia pozitiva la nivel macroeconomic sa se distribuie in economia reala, sa contribuie calitativ la dezvoltarea economica, eventual cu un grad cat mai redus de polarizare la nivel microeconomic.
Astfel, o problema importanta in conditiile reluarii cresterii economice pe termen scurt si a perspectivelor de dezvoltare economica pe termen lung este identificarea si corectarea surselor structurale, cantitative, calitative sau ciclice generatoare de dezechilibre care limiteaza potentialul de crestere si de dezvoltare economica.
Ca sa inregistram o dezvoltare economica continua si sustenabila este necesara echilibrarea calitativa a modelului de crestere pentru ca domeniile cu productivitate ridicata, care produc bunuri şi servicii cu o valoare adăugată mare, sa-si majoreze ponderea în structura produsului intern brut, în detrimentul sectoarelor mari consumatoare de resurse si care produc bunuri şi servicii cu valoare adăugată redusă.
Pana la un anumit nivel economia se poate dezvolta din inertie, pe baza de motoare conjuncturale sau pe o structura dezechilibrata prin exacerbarea laturii cantitative a factorilor de productie. Dar de la un anumit prag, cresterea si dezvoltarea economica au nevoie de motoare permanente si de o structura echilibrata, axata pe latura calitativa a factorilor de productie. Romania trebuie sa-si fundamenteze un model de crestere economica corelat cu modelul de dezvoltare economica. Romania are nevoie de o strategie de dezvoltare economica pe termen mediu si lung, adoptata prin consens al tuturor fortelor politice si care sa fie aplicata indiferent ce forte politice se afla la  guvernare. 

NOTA: Prezentul studiu a fost insusit de catre Consiliul National al Societatii Civile ca reprezentand punctul de vedere al societatii civile referior la problemele economice cu care se confrunta Guvernul Romaniei, in vederea accelerarii politicilor de reforma convenite de Romania cu FMI si CE. Studiul a fost prezentat de catre delegatia CNSC, domnului Guillermo Tolosa, reprezentant FMI in Romania, cu ocazia intrevederii din 24.02.2014.
 
Prof. univ. dr. Moisă Altăr, Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori, ASE Bucureşti si Universitatea Romano-Americana

Prof. univ. dr. Dan Armeanu, Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori, ASE Bucureşti

joi, 30 ianuarie 2014

SA FII STAPIN IN TARA TA! "Sa fii stapin in tara ta!" este sloganul meu electoral. Este ceva normal. Insa am ajuns sa luptam pentru aceasta "normalitate". Oare de ce?

Sint Aura Speranta Ungureanu. Mi-am propus sa candidez la alegerile europarlamentare din acest an, din partea societatii civile (CNSC) si va trimit atasat CV-ul promis.

In prezent, am strins de una singura aproximativ 55.000 de semnaturi si continui sa string pentru a atinge pragul de 100 de mii, impus de lege.

Sunt de ales doua variante: fie se va candida independent, fie pe lista comuna.

Interesul este ca societatea civila sa aibe cit mai multi reprezentanti in Parlamentul European si trebuie sa gasim cea mai buna varianta pentru a ne maximiza sansele.

Cu respect,
Avocat, 
UNGUREANU AURA SPERANTA

Curriculum Vitae

Nume: UNGUREANU

Prenume: AURA SPERANTA

Data nasterii: 27 iunie 1980

Stare civila: necasatorita

Telefon mobil: 0721.20.80.86,

Email: aura.speranta@yahoo.com; aura.speranta@gmail.com

Adresa: Bucuresti, sector 2, str. Badea Cirtan nr. 2

Ocupatie: Avocat Definitiv – Cabinet de avocat AURA SPERANTA UNGUREANU

Studii: Facultatea de Drept- (Licenta: 8,90, an terminal 2003)

Colegiul National Sfantul Sava Bucuresti (Bacalaureat: 9,21, an 1999)

Scoala Generala in Bucuresti-(Medie generala a celor opt  ani de studiu-9,88)

Studii post-universitare: Masterat in Drept-Cariera Juridica, Facultatea de Drept Bucuresti (9,26)

Studii universitare in curs: Academia de Stiinte Economice – Bucuresti, Facultatea de Contabilitate si Informatica de Gestiune


Limbi straine: engleza avansat, franceza mediu.

Obiectiv profesional: sa fiu cea mai buna in domeniul meu

Ce ma caracterizeaza: seriozitatea, profesionalismul si un suflet bun

miercuri, 22 ianuarie 2014

Studiu asupra unor factori de risc şi/sau de vulnerabilitate ai sistemului de justiţie din România



Rezumat
Prezentul Studiu a fost conceput, în viziunea autorului, în sensul unei atenţionări a cititorului, jurist sau simplu cetăţean, persoană fizică sau juridică, entitate privată sau publică, familiarizaţi sau nu cu sistemul judiciar românesc, asupra unei succesiuni de acte, fapte şi decizii, atitudini şi comportamente ale celor ce trăiesc în interiorul sistemului de justiţie din România ori în afara acestuia şi care, în diverse forme, unele chiar aparent onorabile, pot distorsiona actul de justiţie şi îi pot transforma pe slujbaşii justiţiei în slujbaşi de casă ai unor grupuri de interese dintre cele mai diverse.
Trebuie precizat că ipotezele de lucru vizează stări de pericol concret şi concretizat şi de risc potenţial, pe care responsabilii sistemului au obligaţia în principal să le prevină, iar în subsidiar să le înlăture.
Studiul şi-a propus să scoată în evidenţă necesitatea acută de schimbare radicală a modului de recrutare, evaluare şi promovare a judecătorilor şi procurorilor, distinct pentru fiecare dintre cele două categorii, abordarea diferită celei prezente, a ceea ce semnifică Mecanismul de Cooperare şi Verificare, nevoia de depolitizare, cu precădere  legislativă, a actului de justiţie, precum şi imperativul asigurării nu numai a imparţialităţii şi onorabilităţii judecătorului şi a procurorului, dar şi a percepţiei publice în acest sens.


Cuvinte cheie: judecător, procuror, MCV, persuasiune, vulnerabilitate.


Study
on risk and / or vulnerability factors of the system of justice in Romania

Summary
  
This study was designed, according to the author’s point of view, to be a warning of the reader, working in the legal system or ordinary citizen, individual or company, private or public entity, familiar or not with Romanian judicial system, over a succession of acts, deeds and decisions, attitudes and behaviors of those living within the justice system in Romania or outside it, and which, in various forms, some seemingly honorable, have the ability to distort justice and to transform judicial officers into servants of the most diverse groups of interest.
It should be noted that the working hypothesis are targeting a state of materialized and actual danger and potential risk, that the system managers are required primarily to prevent, and, in the alternative, to remove them.
The study aims to highlight the critical need to radical change in the recruitment, evaluation and promotion of judges and prosecutors, separately for each of the two categories, the approach different of the present one, of the meaning of the Mechanism for Cooperation and Verification, the need for depoliticize, especially legislative, of the judicial process and the imperative of ensuring not only the impartiality and reputation of judges and prosecutors, but also the public perceptions in this regard.

Keywords: judge, prosecutor, MCV, persuasion, vulnerability.

I. Introducere

În timp, de regulă la începutul fiecărui an calendaristic, „unităţile” poziţionate în diversele zone ale sistemului de justiţie din România(instanţe şi parchetele aferente, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii, Ministerul Justiţiei), îşi inventariază rezultatele anului precedent şi scot în evidenţă, tot de regulă, succesele obţinute şi, într-o mai mică măsură, neîmplinirile, acestea din urmă expediate telegrafic şi însoţite de angajamente şi propuneri formale şi generaliste de îndreptare,  date mai apoi uitării până la viitorul raport de bilanţ.
 Din păcate, din peisajul sistemului judiciar românesc lipsesc acele indispensabile analize profesionale, punctuale dar şi generale, care să identifice periodic vulnerabilităţile procesului de înfăptuire a justiţiei, de natură instituţională, organizatorică, profesională, umană, să le analizeze şi să le înainteze decidenţilor, însoţite de propuneri concrete de evitare ori eliminare a lor, propuneri de natură legislativă, organizatorică sau chiar represivă, acolo unde este cazul. Lipsa unor astfel de analize nu ar trebui să surprindă, constituind un fapt aproape firesc în condiţiile în care în prezent nu există, organizaţional şi funcţional, o structură căreia să îi fie repartizată o atare competenţă. Este adevărat că inspectorii din cadrul Inspecţiei judiciare de pe lângă C.S.M. au reţinut în rapoartele lor unele deficienţe organizatorice sau profesionale, dar aprecierile lor s-au limitat la greşeli individuale sau erori de management la nivelul unei anumite unităţi verificate, au vizat sancţionarea greşelilor şi nu prevenirea acestora şi nu s-au extins la nivel concluziv sistemic,    concentrându-se pe anchetă, nu pe sinteză analitică.
Am încercat prin consideraţiile de faţă să indicăm câteva zone de risc şi vulnerabilitate ale sistemului şi ale procesului de înfăptuire a justiţiei, unele dintre situaţiile reţinute putând apărea la prima vedere exagerate sau pur teoretice. Vom argumenta ipotezele ce vor fi invocate în continuare şi vom aprofunda asupra diversităţii şi onorabilităţii camuflate (de cele mai multe ori) a mijloacelor de influenţare a deciziei judecătorului(sau a procurorului)[1]. Sigur că, acolo unde există cumulativ bună credinţă şi tărie de caracter din partea magistratului, experienţă de viaţă şi atitudine prudentă, rezervată în relaţiile cu terţii, orice tentativă de influenţare, de manipulare, de racolare ori de îndatorare a magistratului, oricât de persuasivă ar fi aceasta, devine ineficientă şi chiar riscantă pentru cel ce o promovează. Dar, determinat şi de cauzele obiective ale modului deficitar de recrutare a judecătorilor şi procurorilor, precum şi de reglementare a cadrului legal de evoluţie profesională a acestora, realitatea concretă a rezistenţei sistemului şi a magistraţilor la tentaţii sau capcane de catifea lasă loc de mai bine[2].
O ultimă precizare: consideraţiile avansate aici nu constituie un exerciţiu logic-argumentativ din partea autorului ori speculaţii filozofico-psihologico-sociologice, ci reprezintă realităţi constatate şi/sau analizate, individual ori prin contribuţii colective instituţionale în decursul multor ani de activitate în cadrul sau în legătură cu sistemul de justiţie românesc şi cel european, în funcţii de execuţie şi de conducere, de supraveghere, control şi sinteză[3]. Pentru a elimina totuşi posibila suspiciune a unui subiectivism excesiv, ori a unei deformaţii profesionale, am argumentat acolo unde a fost cazul, cu puncte de vedere exprimate de specialişti în materia respectivă, psihologică, sociologică ori a mijloacelor de persuasiune mascată[4].
Studiul de faţă nu este menit să acuze, să discrediteze ori să aducă atingere demnităţii vreuneia din categoriile analizate, ci doar să atenţioneze, iar situaţiile cercetate nu constituie neapărat generalităţi, dar există, se manifestă şi au potenţialul dezvoltării în lipsa măcar a unei atenţionări.Această menţiune va fi reluată şi la finalul textului pentru înlăturarea oricărui echivoc.

II. Factori de vulnerabilitate

1.     Auditorii de justiţie
Această categorie a viitorilor judecători şi procurori va fi analizată sub mai multe aspecte.
- vârsta.
 Sistemul de învăţământ din România face posibilă absolvirea facultăţii de drept la vârsta de 22 ani. La această vârstă mulţi dintre absolvenţii de facultate susţin concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi parte dintre ei reuşesc să acceadă la Institut. Ponderea celor admişi la I.N.M. cu vârste între 22-23 ani este consistentă, iar filozofia lor studenţească despre viaţă este previzibilă şi explicabilă, cu atât mai mult cu cât programul de pregătire iniţială de la Institut este conceput similar unei programe studenţeşti de învăţământ. O atitudine mai relaxată în raporturile cu terţii şi o preocupare mai redusă sau deloc faţă de eventuale intenţii neonorabile ale acestora(terţilor) sunt aproape fireşti şi explicabile în contextul dat. Este foarte dificil, obiectiv, să pretinzi unor tineri studenţi-auditori ale căror nevoi de toate felurile sunt acute, diverse şi multe[5], plini de elan şi creduli, să manifeste, în raport de integritatea lor profesională prezentă dar mai ales viitoare, vigilenţă, responsabilitate şi rezistenţă la oferte de tot felul, în condiţiile în care, pe de o parte nimeni nu îi atenţionează programatic şi instituţional în acest sens, iar pe de altă parte ofertele şi ofertanţii(sursele) sunt aparent inofensivi/inofensive şi nu pretind la schimb nicio condiţionare imediată[6]. Deseori însă, realitatea se vădeşte în timp a fi alta, iar efectele acceptării unor oferte „nevinovate”, care pot viza fie viaţa personală a viitorului magistrat, fie viaţa de familie, slăbiciunile sau pasiunile sale, în general vulnerabilităţile modului său de viaţă(pe care sursa are timpul şi mijloacele să le aprofundeze)[7], se vor materializa tot în timp, în ani, atunci când sursa va solicita „ajutorul” ţintei(fostul tânăr auditor), devenit judecător sau procuror, în cauze concrete instrumentate de datorul magistrat. Devine greu, uneori imposibil, pentru ţintă să refuze o cerere, atunci când vine din partea unei persoane care în timp i-a asigurat satisfacţii de tot felul, acceptate naiv pe considerentul că i se cuvin şi vin din partea unor ofertanţi aparent dezinteresaţi[8]. Sigur că atari ipoteze sunt valabile şi în cazul judecătorilor şi procurorilor mai experimentaţi[9], dar câmpul de aplicaţie preponderent este cel al tinereţii ţintei, fie că are calitatea de auditor ori de magistrat.
De aceea se impune, printre altele, o regândire a limitei de vârstă[10] pentru accederea la I.N.M. şi implicit în funcţia de magistrat, care să confere o minimă garanţie de maturitate în gândire pentru cei ce-şi vor asuma responsabilităţile unei atari funcţii. Până atunci însă, în plan imediat, va trebui conceput şi aplicat un program coerent(I.N.M., C.S.M., instanţe, parchete) de conştientizare a tânărului auditor asupra responsabilităţii sale, pentru că „din momentul admiterii sale la Institut, tânărul respectiv trebuie educat să înţeleagă, instituţional, că a intrat într-o cu totul altă zonă de evoluţie profesională şi de responsabilitate a vieţii sale şi că din acel moment va trebui să gândească şi să acţioneze aproape exclusiv în rigorile spaţiului public de decizie juridică şi să priceapă că actele sale de atitudine şi comportament nu îl mai privesc doar pe el, ci mai ales pe ceilalţi”[11].

- proceduri neadecvate de formare a auditorului de justiţie la I.N.M.
Am arătat şi în alte ocazii că pregătirea auditorilor la I.N.M. în primul an mai ales nu constituie altceva decât o prelungire a vieţii studenţeşti, prin obligarea acestora de a participa la numeroase cursuri teoretice susţinute şi de cadre didactice universitare. Analizele anterioare amintite vizau ineficienţa unui atare mod de pregătire pentru viitorii magistraţi. Aici vom aborda însă subiectul prin prisma temei de faţă, a vulnerabilizării sistemului judiciar.
De regulă, relaţia elev-profesor, prin natura sa, instituie un ascendent al profesorului asupra elevului pe care l-a învăţat carte, lucru firesc de altfel[12]. Acest firesc devine însă nefiresc atunci când elevul este auditor de justiţie, iar profesorul este şi avocat. Este notoriu că în prezent calitatea de formator la INM o deţin nu doar magistraţi, ci şi avocaţi sau cadre didactice din învăţământul superior juridic, acestea din urmă practicând şi avocatura la nivel de pledant sau de consultanţă. În sala de şedinţă judecătorul fost auditor trebuie să conştientizeze că în faţa sa se află doar avocatul, nu fostul profesor, fără a se simţi dator să manifeste un respect suplimentar dacă avocatul i-a fost şi profesor la I.N.M. Un atare respect este de înţeles în afara sălii de şedinţă, dar neoportun în exercitarea actului de justiţie din perspectiva imparţialităţii şi a aparenţei de imparţialitate a unui judecător, graniţa dintre o atare formă de respect şi riscul deformării, chiar involuntare şi numai aparente, a deciziei judecătorului fiind foarte fragilă, realitate materializată, de exemplu, destul de frecvent în sala de şedinţă, unde, din inerţia unei respectuoase amintiri didactice, judecătorul se adresează avocatului-profesor cu formula „domnule profesor” în loc de „domnule avocat”.
Pentru a înlătura orice echivoc al relaţiei auditor-profesor în viitorul devenirii lor profesionale şi pentru a evita orice risc de depăşire a graniţelor unui respect formal al fostului auditor devenit magistrat în raport cu avocatul ce i-a fost profesor se impune ca toată activitatea de pregătire de la INM să fie acoperită doar cu magistraţi în funcţie. Este o măsură la îndemână şi mai puţin costisitoare, la cel puţin aceiaşi parametri calitativi de pregătire specifică aplicată.
În acelaşi registru trebuie evaluate şi aşa numitele protocoale de colaborare încheiate de INM în legătură cu pregătirea auditorilor, exemplul cel mai elocvent prin efectele sale previzibil şi consistent negative în timp fiind Protocolul dintre INM şi Uniunea Avocaţilor încheiat pe data de 9 mai 2012, pentru o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii tacite. Printre alte activităţi comune avocat-auditor prevăzute de Protocol se numără şi următoarele: stabilirea de contacte cu potenţialii clienţi(!?), organizarea agendei întâlnirii cu clientul(!!??); participarea la acordarea de consultaţii cu caracter juridic cu acordul clientului(!!!???); participarea la şedinţele de judecată alături de avocat(!?).  Este suficientă analiza chiar şi numai a acestor patru obiective prevăzute în Protocol pentru a semnala previzibilele efecte negative şi situaţiile de risc potenţial într-un viitor nu foarte îndepărtat, generate de prestaţia publică a auditorului în tandem cu avocatul şi clienţii acestuia, inclusiv în sala de şedinţă şi de consecinţele acesteia asupra credibilităţii viitorului magistrat, a independenţei sale şi a aparenţei de imparţialitate, atunci când va fi chemat să judece cauze ale maestrului avocat îndrumător sau ale clienţilor săi. Acesta nu este însă singurul risc, pentru că în perioada de pregătire la o casă de avocatură, i se oferă practic avocatului şansa(repetăm, nu generalizăm, ci semnalăm doar riscul consistent al apariţiei unor atari situaţii)de a-l îndatora definitiv pe viitorul magistrat, chiar şi numai prin mijloace oneste sau aparent oneste: asigurarea gratuită a transportului, deplasări în interes de serviciu care de fapt se vădesc a fi deplasări recreative de socializare în cadrul unui grup determinat, suportate de avocat, cadouri aniversare, mese festive ori de protocol,etc. Chiar şi în ipoteza de totală bună credinţă din partea auditorului şi a maestrului, în actualele condiţii concrete de credibilitate precară a magistratului în societatea românească de astăzi, efectele unei astfel de colaborări nu pot fi decât negative din perspectiva, cum arătam, a credibilităţii viitorului magistrat. Există însă şi ipoteza unui deficit de bună credinţă din partea celor implicaţi şi atunci rezultatul este aproape cert, anume crearea premizelor de conturare a unei „fructuoase” colaborări viitoare pe tărâmul unei distorsionate înfăptuiri a actului de justiţie.
Nu contestăm că într-o societate normală, cu valori şi ierarhii bine stabilite şi respectate, o asemenea colaborare ar fi benefică, sistemele de drept europene fiind constante în sensul acceptării unei astfel de practici. Dar, România contemporană nu este încă, din păcate, o societate stabil organizată valoric şi securizată instituţional şi de aceea unele iniţiative de natura acestui Protocol trebuie evitate o perioadă de timp, spre folosul tuturor celor interesaţi de binele public[13].
Vom încheia consideraţiile despre auditori printr-un exemplu pe care iniţial am intenţionat să îl cuprindem într-o notă de subsol. Credem însă că mesajul său şi mai ales forma sa artistică de expunere, la superlativ, justifică o abordare mult peste o notă de subsol.
Este vorba despre un remarcabil film anterior anului 1989, regizat de Geo Saizescu, după un scenariu de Titus Popovici, Secretul lui Bachus, în care mecanismul racolării unui decident public este ilustrat, aproape didactic, cu expunerea în detaliu a tuturor etapelor de parcurs. Pentru o mai eficientă penetrare la public, filmul a fost conceput într-un registru al parodiei. Nea Bachus(sursa), aparent un cumsecade şi îndatoritor gestionar al unui depozit de vinuri, în realitate un potent şef al unei grupări infracţionale(la acea vreme gestionarii în general erau un fel de baroni locali), era vizat pentru cercetări într-un dosar. Dosarul era instrumentat de un tovarăş incoruptibil(ţinta). Verificând ţinta, oamenii lui nea Bachus au constatat că 1.tovarăşul era căsătorit cu o femeie mai în vârstă şi nu avea o viaţă socială recreativă şi 2.că era pătimaş împotriva duşmanilor poporului. I-a fost trimisă la birou 1.arătoasa domnişoară Gabi, sub un pretext oarecare, 2.pe post de victimă a unui mârşav trădător de ţară. Momeala a prins, a urmat idila între tovarăş şi Gabi, la munte, la mare, în restaurante, cluburi, cadouri, toate pe banii lui nea Bachus. Peste tot, tovarăşul doar semna nota de plată, fiind încredinţat de către cei ce trebuiau să fie plătiţi despre respectul şi consideraţia lor faţă de tovarăş şi activitatea sa, cheltuielile fiind „de protocol”. A venit însă şi momentul plăţii, când nea Bachus a dat buzna în camera de hotel peste Gabi şi tovarăş şi i-a prezentat tovarăşului toate notele de plată achitate de el, de Bachus, pentru distracţia celor doi: „păi bine tovarăşe, dumneata credeai că am ajuns deja în comunism, unde fiecăruia i se dă după nevoi şi, iartă-mă, ai nevoi cam mari”; i-a cerut ori banii(o sumă foarte mare pe care tovarăşul nu o putea restitui), ori să rezolve dosarul, altfel tovarăşii vor afla despre aventurile cu Gabi. Pentru că tovarăşul ezita, a intervenit şi Gabi, al cărei grad de cultură chiar era nerelevant în raport cu însuşirile sale fizice: „Tati, o laşi tu pe Gabi a ta să se arunce în faţa trenului, ca Karenina?”. Tovarăşul a cedat şi a devenit „cârtiţă”[14]. Remarcabil film, remarcabili actori(Dem Rădulescu, Ştefan Mihăilescu Brăila, Gheorghe Dinică, Sebastian Papaiani, Emil Hossu, Jean Constantin), remarcabilă expunere didactică asupra mecanismelor de persuasiune[15]. Nu credem că greşim dacă sugerăm ca filmul să fie prezentat fiecărei generaţii de auditori şi nu numai lor şi valorificat prin prisma temei de faţă[16], pe de o parte, iar pe de altă parte pentru a o utilă, plăcută şi necesară (re)memorare a câtorva dintre marile valori artistice ale neamului românesc.


2. Femeia judecător/procuror
Înainte de toate se impune o precizare foarte importantă şi anume că subiectul ce va fi analizat aici nu aduce atingere sub nicio formă demnităţii, statutului ori capacităţii profesionale a femeilor magistrat[17], nu vizează cazuri individuale şi nici chiar colectiv determinate, ci doar relevă riscurile la care femeile magistrat pot fi expuse, în lipsa unei atenţionări instituţionale specifice de natură psihologică, sociologică şi de persuasiune mascată, prin suprapunerea planului afectiv şi sentimental al vieţii personale, precum şi al nevoii de socializare, peste planul rigid şi restrictiv al vieţii profesionale. Precizăm de asemenea că nu sugerăm nicidecum existenţa generalizată a unor atari situaţii, ci semnalăm doar riscul, materializat nu o dată, al atragerii femeii judecător/procuror într-un astfel de mecanism de persuasiune infracţională, cu menţiunea că vulnerabilitatea prin nevoia de afecţiune[18] şi de apartenenţă la un grup, ce va fi analizată în continuare, este întâlnită de regulă la femeile judecător/procuror neangrenate într-un mariaj şi cu precădere tinere.
La începutul anului 2010, conform datelor puse la dispoziţie de Consiliul Superior al Magistraturii, femeile reprezentau în România circa 66% din numărul total de judecători în funcţie şi circa 60% din numărul total al procurorilor în funcţie. În prezent procentul a crescut spre 75% în cazul judecătorilor, dar s-a echilibrat în ceea ce îi priveşte pe procurori unde raportul este de 51,2% femei. Datele în sine nu prezintă relevanţă decât din perspectivă statistică. Prin prisma unor parametri pe care îi vom dezvolta în continuare, datele devin relevante şi din perspectivă sociologică. Omul(bărbat, femeie) este o fiinţă socială[19], cu nevoi specifice acestui statut[20], regula fiind că anturajul fiecăruia dintre noi ne este oarecum asemănător nouă, în sensul unei similitudini de preocupări, de grad de cultură, de stare materială, de cerc relaţional, de aspiraţii[21], etc. Femeia judecător/procuror, structural nu se deosebeşte de tipologia standard a unei femei, dar accede şi mai apoi trăieşte cotidian într-un cadru pretenţios, material şi intelectual, constituit din magistraţii colegi, la care se adaugă inevitabil şi contactele profesionale sau amicale cu avocaţi ori cadre didactice din învăţământul superior juridic. Dorinţa de a face faţă onorabil unui astfel de anturaj, de a fi primită şi apreciată, ca să nu mai amintim de ipoteza în care subiectul ţine să epateze, presupune eforturi, dintre acestea reţinându-le doar pe cele materiale şi financiare, singurele relevante pentru tema de faţă. Îmbrăcăminte de firmă, bijuterii, accesorii, cosmetice, toate costă. Sigur că parte dintre bunurile enumerate pot fi acoperite financiar din salariu, dar acel salariu, care nu este chiar atât de mare pe cât spune folclorul despre el, mai trebuie folosit şi pentru alte cheltuieli ce nu pot fi omise: hrană, telefon, facturi, transport, etc. Pe baza unui simplu calcul lunar, femeia judecător/procuror constată de regulă că veniturile salariale sunt mai mici decât cheltuielile. Din acest considerent, dar şi din nevoia noastră firească, bărbat sau femeie, de a avea pe cineva alături de noi, femeia judecător/procuror are disponibilitatea, care devine din ce în ce mai presantă pe măsura înaintării în vârstă, de a căuta un sprijin, un partener, care însă va trebui la rândul său să îndeplinească anumite standarde care să-i permită compatibilitatea cu cercul relaţional al femeii judecător/procuror.
Este notoriu că profesia de judecător/procuror obligă pe aceştia să îşi restricţioneze consistent cercul de prieteni şi participarea la reuniuni sau evenimente de tot felul, să cenzureze cu atenţie chiar şi cunoştinţele întâmplătoare, relaţiile cu vecinii sau chiar cu familia. În urma acestui proces de autoexcludere, judecătorul/procurorul constată la un moment dat că aria lui de evoluţie socială este destul de restrânsă, de regulă la colegi actuali sau puţini dintre foştii, iar frica de singurătate devine tot mai prezentă cu trecerea anilor[22]. În acest context restrictiv, femeia judecător/procuror are foarte puţine opţiuni decente de cuplu şi tocmai de aceea vulnerabilitatea sa se concretizează în faţa unei eventuale propuneri de nerefuzat venită din partea unui bărbat care: are posibilităţi financiare, normal fizic, are aparent însuşiri morale şi afective de apreciat, atent, tandru, receptiv[23], are un cerc relaţional de invidiat, acces, eventual, în cercuri diverse ale lumii artistice, sportive, politice, etc. şi mai ales, nu pare a fi interesat de aspectele vieţii profesionale  ale femeii judecător/procuror. Acceptând o astfel de relaţie care îi asigură un cel puţin rezonabil nivel de trai, un tonus deosebit în rândul colegilor, o viaţă socială de o mare diversitate, preocupări recreative acaparante, toate fără costuri financiare, un loc central de interes din partea partenerului şi/sau a grupului[24], ţinta devine dependentă şi în acelaşi timp temătoare că ar putea pierde un atare statut, eventualitatea revenirii la situaţia anterioară relaţiei devenind greu sau imposibil de conceput[25]. Este motivul pentru care la acest moment al relaţiei judecătoarea/procuroarea este dispusă la compromisuri profesionale pe care mesianicul partener i le propune gradual( procedeul „startului mic” prin tehnica „aruncării mingiei joase - low-balling, ori tehnica „piciorului în uşă”), relaţia capătă progresiv valenţe infracţionale, finalul fiind previzibil. Exemplul cel mai recent îl constituie arestarea a două judecătoare de la Tribunalul Bucureşti tocmai pentru implicare infracţională în astfel de parteneriate, dar de amintit sunt şi cazurile unei judecătoare de la Curtea de apel Craiova(condamnată în final la 3 ani şi jumătate de închisoare cu suspendare), implicată în acte de şantaj sexual, precum şi al unei procuroare DNA de la Galaţi, cercetată pentru întreţinerea de raporturi sexuale cu un mult mai tânăr inculpat, fost deputat, aflat în stare de arest şi pe care procuroarea îl ancheta pentru săvârşirea unor infracţiuni[26].  
Am inclus acest subiect în cadrul vulnerabilităţilor pentru că de regulă ofertantul(sursa), susţinut şi finanţat tot de regulă de grupuri ori structuri influente din diverse domenii, inclusiv infracţionale,  naţionale ori transfrontaliere[27], urmăreşte de la bun început, prin exploatarea slăbiciunilor personale ale ţintei şi fisurilor sistemului, racolarea judecătoarei/procuroarei şi influenţarea deciziilor acesteia ori ale altor magistraţi, acolo unde există interes. O soluţie generică de prevenire a unor astfel de situaţii, cu efect imediat, nu există, pentru că toţi factorii ce determină apariţia acestora sunt obiectivi: pe de o parte numărul mare de femei judecător/procuror ţintă, nevoia unei vieţi sociale, dar în limitele restrictive impuse de rigorile funcţiei, nevoia unui nivel de trai rezonabil, dependenţa afectivă, teama de singurătate, iar pe de altă parte preocuparea cu caracter permanent a unor grupări de a influenţa în interes propriu decizia magistratului, cumulat cu mijloacele diverse şi consistente alocate în acest scop. Singurele în măsură să evite în prezent sau pe termen scurt în viitor apariţia unor situaţii de natura celor de mai sus sunt chiar cele vizate, femeile judecător/procuror, la nivel individual, în funcţie de caracteristicile temperamentale ale fiecăreia, grad de educaţie, maturitate şi echilibru emoţional şi de gândire. Cele mai multe dintre femeile judecător/procuror cunosc aceste riscuri şi au la îndemână mijloace de contracarare. Scutul lor defensiv însă este rezultatul unor experienţe şi acumulări individuale, iar nu o consecinţă a unei abordări sistemice de prevenţie. Simpla existenţă a unor atari situaţii de risc dovedeşte grave lacune de protecţie din partea sistemului, incapabil şi neinteresat se pare în momentul de faţă să asigure o educaţie şi o instruire tematice  chiar de la nivelul iniţial de pregătire la INM şi care să pună la dispoziţia viitoarei judecătoare/procuroare, chiar numai şi prin simpla informare şi atenţionare, mijloacele instituţionale necesare şi suficiente de apărare ori de ripostă.
3. Bărbatul judecător/procuror
Concluziile reţinute în legătură cu femeia judecător/procuror sunt în mare parte valabile şi pentru magistraţii bărbaţi, cu precădere pentru cei tineri, cu menţiunea că pornind de la caracteristicile de gen ale acestora din urmă, mecanismul persuasiv este chiar mai facil de pus în practică decât în cazul femeilor magistrat. Nevoile fireşti ale unui tânăr sunt cunoscute pentru că toţi am fost tineri, iar o eventuală rezistenţă la oferte care vin să împlinească la superlativ astfel de nevoi este dificil de pretins magistraţilor tineri, în condiţiile inexistenţei unui sistem coerent de atenţionare şi conştientizare a acestora asupra unor atari pericole. Spre deosebire de femeia magistrat, în cazul bărbatului magistrat ofertele nu vizează relaţii stabile, de durată, ci superficiale, dar frecvente, vacanţe, maşini la dispoziţie, petreceri, toate fără nicio plată imediată, sub forma unor gesturi „prieteneşti” şi „dezinteresate” [28]. Plata vine mai târziu(tehnica Bachus), întotdeauna pretinsă sub forma unor „servicii” profesionale din partea magistratului şi poate îmbrăca două forme: fie pe cale amiabilă, dacă magistratul se complace în anturajul grupului[29], acţionând în continuare pe post de „cârtiţă” în cadrul sistemului[30], fie prin mijloace de constrângere ori culpabilizare[31], dacă magistratul încearcă să se debaraseze de anturajul tinereţii, amintindu-i-se acestuia sub diverse forme[32], de „serviciile” primite gratis. Pentru sistem, ambele variante sunt la fel de nocive.
Sigur că poate fi invocat ca remediu al unor astfel de stări de fapt, descoperirea punctuală şi sancţionarea/pedepsirea celor în cauză, remediu ineficient însă tocmai pentru că vizează individul în sine, fără efect asupra cauzelor sistemice. Ca şi în cazul femeii magistrat şi în acest caz este necesar ca sistemul însuşi să se protejeze prin criterii de selecţie, mai ales vârsta şi personalitatea celor recrutaţi, instruire tematică la INM şi la instanţe şi parchete, informare, evitarea amestecului de profesii(avocaţi, cadre didactice) în pregătirea iniţială şi continuă a auditorilor şi magistraţilor şi în evoluţia lor profesională[33], etc.
4. Magistraţii în învăţământul superior juridic
Magistraţilor le este permis constituţional şi legal să desfăşoare activităţi didactice în învăţământul superior juridic. Pentru că nu există distincţii nici în textul constituţional şi nici în cel legal, s-a acceptat prezenţa magistraţilor atât în facultăţi publice cât şi private. Pentru activitatea lor magistraţii sunt plătiţi, dobândesc grade didactice şi devin, nu toţi, titulari ai unor catedre la respectivele unităţi de învăţământ. Primirea magistratului în funcţia de cadru didactic, plata sa, evoluţia sa în grade didactice, titularizarea la catedră, toate depind de Senatul respectivei unităţi de învăţământ şi în principal de rector. Problema majoră este că parte dintre rectori şi membrii Senatelor profesează şi avocatura şi există probabilitatea, concretizată de altfel în practică, de reîntâlnire a magistratului cu colegii profesori care îl plătesc şi  i-au acordat grade didactice şi catedră, în sala de judecată unde cel plătit este judecător iar cei ce îl plătesc sunt avocaţi în diverse cauze[34]. Şi ce dacă, s-ar putea spune, pentru că judecătorul este aşa de integru şi de independent că decizia sa nu va fi influenţată de situaţia de mai sus. Da, dar chestiunea este că nu contează ce crede judecătorul despre el însuşi şi despre independenţa lui, ci important este că nici un om cu o inteligenţă şi logică medie nu va crede că o astfel de judecată ar putea fi vreodată imparţială, iar ceea ce contează pentru sistemul de justiţie este ce crede cetatea despre imparţialitatea judecătorilor săi şi nu ce cred judecătorii despre ei înşişi[35]. Sigur că în cauze concrete este posibil ca judecătorul să se abţină, însă ceea ce am vrut să subliniem aici este crearea acelui mecanism care face posibilă deformarea unei decizii judecătoreşti prin mijloace aparent oneste prin care judecătorul beneficiază de salariu şi alte avantaje din partea celor pe care îi judecă.
Pentru a convinge că efectele nocive ale acestui mecanism nu vizează doar latura teoretică a credibilităţii actului de justiţie, ci se manifestă şi în plan practic concret, de speţă, vom relua un exemplu real pe care l-am mai publicat anterior în cadrul unei alte lucrări apărute în anul 2007. Este vorba despre punctul de vedere al unui conducător de instanţă chemat să se pronunţe asupra oportunităţii promovării unui coleg într-o funcţie de conducere. Iniţial, opinia argumentată a preşedintelui a fost consistent negativă. Pentru că exista bănuiala unei lipse de obiectivitate a poziţiei preşedintelui, experimental a fost „accesat” factorul  faţă de care  se bănuia că preşedintele este „dator”, în scopul schimbării opiniei defavorabile a preşedintelui despre candidat. Acest factor deţinea funcţia de rector al unei universităţi private, iar preşedintele în cauză desfăşura activităţi didactice plătite la acea universitate. Rezultatul a fost că preşedintele şi-a modificat cu 180 grade poziţia iniţială şi a susţinut activ propunerea de promovare, scoţând în evidenţă meritele şi calităţile profesionale şi morale ale candidatului.
Quod erat demonstrandum, speţa de mai sus fiind relevantă nu neapărat prin obiectul ei, ci mai ales prin devoalarea unui mecanism şi a unui proces care în final, pot distorsiona decizia unui judecător/procuror în exerciţiul funcţiei sale.De aceea credem că acest factor de vulnerabilizare a deciziei magistratului trebuie contracarat, mijlocul cel mai la îndemână fiind regândirea condiţiilor de participare a magistraţilor la activităţi didactice, eventual acceptarea lor, dar fără plată şi fără grade didactice, ipoteză din care nu judecătorul va mai ieşi dator pentru că primeşte salariu de la avocatul decan, rector, ci acesta din urmă va fi recunoscător magistratului pentru expunerile academice selecte şi benevole.

5. Detaşarea magistraţilor în funcţii din afara sistemului judiciar
Considerentele sunt similare celor de la punctul anterior, cu diferenţa că riscul îl reprezintă aici apropierea excesivă şi neoportună faţă de oamenii politici şi de afaceri. Detaşarea magistraţilor în orice alte funcţii din afara sistemului judiciar, care nu pot fi decât în cadrul unor entităţi publice, îl plasează de regulă pe magistrat într-o stare de subordonare ierarhică faţă de una sau mai multe persoane, care pot fi şi de obicei aşa se şi întâmplă, oameni politici, oameni de afaceri sau şi una şi cealaltă. Pentru că detaşarea nu poate fi dispusă decât cu acordul magistratului este evident că acesta nu va accepta detaşarea decât dacă are convingerea că acolo unde va fi detaşat îi va fi mai bine şi se va bucura de  un tratament aparte, preferenţial, convingere pe care de regulă i-o asigură chiar cel ce conduce structura unde magistratul urmează să fie detaşat. Găsim astfel pe magistraţi prin Ministerul de Externe, prin ambasade, consulate, pe la tot felul de oficii şi agenţii ale Statului cu meniri nedefinite dar consistent bugetate, etc. În acest context este previzibil că în perioada de detaşare magistratul va beneficia de o diversitate de facilităţi puse la dispoziţie de superiorul său ierarhic, care, repetăm, este un om angrenat şi interesat politic sau economic. Pentru toate aceste privilegii peste rând, magistratul nu are cum şi nici nu i se cere să plătească pe loc. Problema este că rămâne dator celui care l-a privilegiat şi la fel de dator rămâne şi după expirarea perioadei de detaşare, când îşi reia atribuţiile de judecător/procuror şi când fostul superior ierarhic, invocând vremurile de privilegiu, îi poate sugera privilegiatului plata datoriei printr-o decizie profesională. Ceea ce este esenţial în acest raport este că prin mecanismul detaşării magistratului se creează oportunitatea pentru un terţ de a-l îndatora pe magistrat pentru ca mai apoi, pe baza principiilor reciprocităţii şi al autorităţii, să speculeze şi să manipuleze această stare de îndatorare.
Eliminarea acestui risc este relativ simplă: interdicţia pentru magistraţi de a fi detaşaţi în afara sistemului judiciar.

6. Salariul magistratului
De fapt mai corect spus ar fi contestarea salariului magistratului. Fără excepţie, atât din perspectivă istorică, dar şi din perspectivă comparativă cu sistemele de drept europene(toate), salariul magistratului a fost gândit şi acceptat la vârful veniturilor salariale provenite de la bugetul statului, din considerente evidente pe care le-am dezvoltat amplu în lucrări anterioare[36] şi pe care nu le reluăm. În România însă există o practică, promovată agresiv mediatic, a partidelor politice şi a oamenilor politici, ce se manifestă predilect în campaniile electorale, când, pe baza unor strategii populist-demagogice premeditate şi bine conturate[37], oamenii politici se întrec în a califica salariile magistraţilor ca fiind „nesimţite” în raport cu cele ale majorităţii votante „sărace şi oneste” şi, omiţând programatic să spună că tot ei au legiferat acele salarii şi să îşi asume faptul, sugerează că magistraţii ar fi vinovaţi de faptul că beneficiază de salarii atât de „nesimţit de mari” în comparaţie cu salariile „nesimţit de mici” ale poporului în ansamblul său[38], cerând cetăţenilor să îi voteze pe ei, oamenii politici, cu promisiunea că vor remedia, tot ei, după ce vor fi ajuns la putere, această „inacceptabilă” situaţie. Până acum o astfel de „promisiune” electorală nu a fost „onorată”, dar nu din dragoste sau preţuire pentru magistraţi, ci din considerente obiective, decidenţii politici fiind ei înşişi conştienţi că un cuantum consistent al salariului magistratului nu constituie un privilegiu acordat acestuia, ci una dintre condiţiile de bază ale asigurării unei justiţii independente şi a unui stat de drept. Dintr-un alt unghi de analiză, specific temei de faţă, magistratul nu poate avea certitudinea că la un moment dat conducerea cetăţii nu va fi preluată de o grupare politică, pentru care considerentele populiste sau chiar cele ideologice de grup să fie mai importante conjunctural decât cele ale unei indispensabile independenţe personale a magistratului, inclusiv, sau mai ales sub aspect material, grupare care să-şi propună amputarea salariului magistratului către o medie bugetară. Probabil vor fi proteste ale asociaţiilor de magistraţi, evident fără efecte, dar se va instaura în rândul magistraţilor temerea unei perspective de nesiguranţă financiară, pentru înlăturarea căreia magistraţii ar putea fi convinşi la nivel individual, asociativ profesional ori de reprezentativitate instituţională(de exemplu CSM[39]), pe diverse canale de comunicare de către potenţii zilei, să devină maleabili decizional, la simpla fluturare legislativă a securii amputatoare.
Este o formă de şantaj instituţional ce poate fi evitată fie prin reconsiderarea atitudinii populiste a combatanţilor politici, greu de crezut, fie prin garantarea constituţională a salariului magistraţilor, lucru de care la fel ne îndoim.

7. Pensia de serviciu a magistraţilor
Este instituţia care se bucură de acelaşi „tratament” contestatar din partea nu doar a politicienilor, fiind calificată drept un privilegiu recunoscut magistraţilor. Nu este, iar acesta nu este doar punctul nostru de vedere, ci şi cel oficial al Curţii Constituţionale[40].Nu vom intra în detaliile tehnice ale acestei instituţii mult blamate în ultima perioadă. Amintim doar că pensia de serviciu constituie unul dintre mijloacele stimulative de luptă împotriva fenomenului infracţional, de stimulare a loialităţii şi onestităţii faţă de sistem, dar este şi parte componentă a acelui deziderat final al oricărui magistrat, privit sub două mari direcţii: prima, împlinirea profesională până la gradul maxim de instanţă supremă şi a doua, garanţia materială a unei pensii asigurătoare în cuantum[41], care să compenseze restricţiile şi interdicţiile impuse magistratului în timpul activităţii şi să recompenseze o carieră exemplară într-o profesie supusă permanent tentaţiilor şi presiunilor ofertante[42]. Aşa fiind şi văzându-se lipsit de perspectiva unei pensii al cărei cuantum nu doar să îi asigure un rezonabil nivel de trai, dar şi să recompenseze onestitatea sa faţă de sistem de-a lungul a peste 25 ani, magistratul poate fi mult mai facil determinat ca prin exercitarea deformată a funcţiei sale să îşi „asigure” venituri suplimentare pentru viaţa de pensionar. Sigur că se poate obiecta asupra acestui argument în sensul că şi celelalte categorii profesionale ar putea pretinde o pensie mare pentru că şi-au exercitat corect profesia. Diferenţa majoră însă între magistraţi şi majoritatea covârşitoare a celorlalte profesii este că magistratul se confruntă cotidian cu situaţii din care şi-ar putea asigura liniştit veniturile pentru întreaga sa viaţă şi chiar a urmaşilor săi şi nu cedează acestor tentaţii, în condiţiile în care ceilalţi nu au ocazia să se confrunte cu astfel de situaţii, pentru simplul motiv că profesia lor nu presupune o atare confruntare. În acelaşi timp, practicanţii altor profesii au posibilitatea şi de a-şi completa veniturile prin alte activităţi lucrative, dar şi de a se manifesta nestingherit în domenii interzise magistraţilor. Aşa fiind, credem că se justifică o diferenţiere compensatorie între cei ce s-au confruntat cotidian şi au dovedit rezistenţă la tentaţia de a se îmbogăţi uşor şi repede, în considerarea printre altele şi a acestei pensii de serviciu şi cei care nu au produs o asemenea dovadă, nu din vina lor, ci pentru că profesia lor, cum arătam, nu i-a adus în faţa unor astfel de încercări[43]. Pe scurt, pensia de serviciu a magistraţilor în raport cu majoritatea celorlalte profesii este expresia distincţiei dintre „aş putea rezista” şi „am rezistat”.
Ca şi în cazul salariilor magistraţilor, pentru evitarea oricăror intenţii de şantaj instituţional colectiv la adresa magistraţilor, apreciem că se impune consacrarea constituţională a pensiei de serviciu, ca de altfel pentru reciprocitate, consacrarea şi a posibilităţii de pierdere a acesteia în cazul condamnării magistratului pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate în legătură cu exercitarea funcţiei.

8. Magistratul pensionar[44]
S-ar putea presupune că din moment ce a ieşit la pensie magistratul nu mai poate constitui comportamental o vulnerabilitate tocmai pentru că a părăsit sistemul, dar presupunerea este reală doar în parte. Este de necontestat că numeroşi judecători şi procurori, fie după pensionare pentru limită de vârstă, fie după pensionarea anticipată, au optat pentru practicarea avocaturii. În prezent accesul în avocatură pentru foştii magistraţi nu diferă cu nimic în raport cu alţi doritori să exercite această profesie, motiv pentru care foştii magistraţi ar trebui să se supună unor draconice examene concurenţiale, dar şi unor referinţe din partea baroului local. Chiar dacă acceptând că în plan concret bunăvoinţa decanului ori a avocaţilor din conducerea baroului nu pot influenţa admiterea sau respingerea fostului magistrat în avocatură, în plan subiectiv subconştient magistratul în activitate va fi tentat la concesii mai mult sau mai puţin vizibile şi decisive într-o cauză, faţă de cei care într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat vor fi, la rândul lor mai maleabili cu cererea magistratului pensionar de a practica avocatura. Este o formă tacită, nerecunoscută dar cunoscută, de exercitare implicită a unei presiuni asupra magistratului în funcţie şi de care acesta ar fi protejat dacă dreptul său de a practica avocatura, după o carieră exemplară, nu ar mai depinde sub nicio formă de atitudinea subiectivă a celor pe care îi cenzurează, avocaţii şi mai ales dacă această garanţie de continuare a activităţii după pensionare ar fi consacrată la nivelul cel mai sigur, cel constituţional. În altă ordine de idei, caracterul restrictiv al accesului în avocatură pentru foştii magistraţi, poate fi fluturat ca o permanentă recompensă virtuală de către decidenţii baroului pentru o „bună purtare” a magistratului în diferitele ocazii în care cei doi, judecător/ versus avocat, se întâlnesc profesional. Aceleaşi considerente şi condiţii  sunt aplicabile şi procurorilor. Iată de ce propunerea de accedere a magistraţilor pensionari în avocatură, fără alte forme condiţionale este oportună şi se impune, credem, a fi statuată legal şi de ce nu, pentru o garanţie suplimentară, chiar constituţional, în pofida unei previzibile opoziţii, fireşti de altfel, a breslei avocaţilor.

9. Practica judiciară neunitară
Practica judiciară neunitară constituie cel mai „potrivit” cadru de exprimare a tot felul de soluţii bizare pe care magistraţii le adoptă sub pretextul unei independenţe profesionale. De cele mai multe ori astfel de soluţii nu ascund nimic, din perspectivă infracţională, ci reprezintă rodul unor raţionamente şi logică de gândire „după colţ”, ale magistratului respectiv, dovezi din nou ale unei recrutări defectuoase în profesie. Există însă situaţii în care oricât ar fi de slab pregătit sau de bizar în gândire magistratul, nu poate pronunţa sau adopta anumite soluţii, fără a avea un minim suport probatoriu şi o acoperire minim credibilă a unui text legal. Astfel de soluţii, diferite sau chiar opuse celor pronunţate obişnuit în materia respectivă sunt justificate sub formula clasică „practică neunitară”[45], nu doar de cei ce le adoptă, ci şi de cei care vin eventual să le verifice în urma unor eventuale sesizări, această formulă magică făcând să înceteze orice analiză sau cercetare a magistratului. Este foarte adevărat că şi atitudinea celui ce controlează, de a înceta cercetarea este justificată, pentru că soluţiile magistraţilor sunt cenzurabile doar în căile de atac, orice alt demers fiind calificat corect drept imixtiune în actul de justiţie. Iată de ce orice eventuală fraudă ce s-ar ascunde în spatele unei soluţii neunitare este practic imposibil de depistat.
Tot în acest context al practicii judiciare neunitare semnalăm şi un alt aspect. Sub stindardul unificării practicii, am constatat că o mare diversitate şi cantitate de cauze sunt judecate în ultimă instanţă de Înalta Curte, devenită un fel de instanţă de fond, ca volum de activitate, tocmai prin „generoasele” competenţe de judecată ce    i-au fost atribuite prin lege[46], ori care se intenţionează a-i fi atribuite[47]. Nu vom analiza aici oportunitatea unor astfel de decizii din perspectiva eficienţei, a celerităţii ori a profilului profesional pe care ar trebui să îl dezvolte o instanţă supremă(analiză, sinteză, cercetare, ca regulă, iar judecata ca excepţie, nu invers), ci vom aborda tema prin prisma studiului de faţă, a unei posibile vulnerabilităţi. În acest context reamintim că, în urma unui defectuos proces de promovare la Înalta Curte, din punct de vedere al vârstei celor promovaţi(35–40 ani[48]), actualii judecători ai Curţii, în majoritate covârşitoare, vor rămâne în funcţie, până la retragerea la pensie, în medie circa 20-25 ani[49]. Coroborând datele de mai sus, vom constata că persoanele interesate(sursele) vor avea o sarcină mult uşurată şi timp berechet prin această concentrare de competenţă la nivelul unui număr mic de ţinte(aceleaşi, timp de circa 20-25 ani), pentru a-şi exercita procedeele şi tehnicile de persuasiune în condiţiile şi formele deja amintite în cuprinsul Studiului. Iată de ce privim cu rezervă demersurile, nefiresc de insistente uneori[50], de centralizare ori exclusivizare a deciziei judecătoreşti irevocabile la nivelul unei singure instanţe şi, implicit, a unui număr redus de decidenţi magistraţi[51]. Iată de ce apreciem că descentralizarea deciziei irevocabile, ca regulă, la nivelul tuturor instanţelor, în special a curţilor de apel, dar şi, într-o mult mai mică măsură, la tribunale şi chiar judecătorii, ar reduce considerabil riscul unei contorsionări decizionale a magistratului şi, oricum, ar face mult mai dificile eventuale demersuri de persuasiune ori de şantaj, focalizate punctual şi constant pe o ţintă anume, redusă din punct de vedere numeric, fiind evident că este mult mai dificil să poţi „convinge” câteva mii de ţinte(magistraţi de la instanţe şi parchete, altele decât cele supreme), în raport cu câteva zeci de ţinte, membri(aproape eterni)  ai unor complete de judecată de la Înalta Curte[52].
Credem că soluţia care ar evita riscurile de mai sus ar trebui să vizeze trei componente de bază: 1. legalizarea unui sistem de unificare a practicii judiciare care să angreneze nu doar judecătorii Înaltei Curţi, ci şi pe cei din teritoriu şi de la care magistratul să nu poată deroga decât sub sancţiune disciplinară[53]; 2. descentralizarea ca regulă, a competenţei materiale de judecată de la instanţa supremă către instanţele teritoriale, cu precădere curţile de apel, precum şi eliminarea competenţei exclusive a Înaltei Curţi stabilită în raport de demnitatea publică exercitată de persoana judecată; 3. crearea unei baze de resurse umane, judecători cu grad de instanţă supremă, prin introducerea mecanismului de promovare pe loc la curţile de apel[54], bază care să asigure competenţa profesională a soluţionării oricăror litigii, oricât de complexe ar fi acestea, la nivelul descentralizat al curţilor de apel.

10. Factorul politic
Am antamat în multe alte ocazii acest subiect, scoţând în evidenţă influenţa preponderent negativă a oamenilor politici, nu doar a celor de la putere, asupra actului de justiţie. Aici vom aborda raportul om politic-magistrat, disociind între judecători şi procurori.
10.1. Sistemul de garanţii profesionale adoptate în anul 2004 a creat judecătorilor(cu excepţia crucială a promovării la instanţa supremă) un cadru real şi funcţional de existenţă şi exprimare independentă. Judecătorul care nu este animat neapărat să promoveze la Înalta Curte nu are nici un motiv să manifeste într-o formă sau alta politeţuri excesive faţă de omul politic, sau să asigure acestuia un tratament preferenţial din perspectivă profesională, pentru că legea i-a creat acele condiţii de manifestare profesională şi i-a asigurat decenţa unei existenţe materiale prezente şi viitoare(prin salariu şi pensie de serviciu), care să îl protejeze de orice fel de formă de obedienţă ori slugărnicie faţă de omul politic. Am exceptat promovarea la instanţa supremă de la acest sistem de garanţii pentru că subiectivismul şi discreţionarismul procedurii de promovare lasă loc multor speculaţii privind un eventual ajutor pe care omul politic  l-ar putea acorda unui candidat, mai ales prin blocul membrilor procurori ai CSM., aspect asupra căruia vom reveni.
În acest context, apropierea şi implicit îndatorarea judecătorului în raport cu omul politic nu mai constituie o problemă de sistem, ci rămâne strict o opţiune personală a fiecărui judecător, în funcţie de caracteristicile temperamentale şi de personalitate ale fiecăruia, ambiţii şi orgolii, de regulă imature şi meschine[55].
10.2. Cu totul alta este situaţia procurorilor. Consacrarea prin chiar lege a dependenţei vârfurilor parchetului, la numirea şi revocarea în/din funcţiile de conducere, faţă de decizia discreţionară a omului politic, coroborată cu principiul subordonării ierarhice în activitatea parchetului şi posibilitatea tot legală a vârfurilor parchetului de a numi la rândul lor prin delegare în funcţiile de conducere din sistemul parchetelor[56], a condus la instaurarea unei percepţii publice solide asupra obedienţei acestei instituţii şi a celor ce lucrează acolo, procurorii(cu precădere cei din structurile centrale), faţă de oamenii politici care i-au numit în funcţii. În ultimii 5-6 ani genericul om politic a fost personalizat, repetăm, la nivel de percepţie publică, în persoana preşedintelui ţării, tendinţă oarecum justificată de câteva coincidenţe faptice în care preşedintele previziona acţiuni ale parchetului, împlinite sau confirmate întocmai ulterior, mai devreme sau mai târziu, de responsabilii din parchete, de exemplu acţiunile ample din vămile româneşti din anul 2011, presupusa fraudare masivă cu milioane de voturi a referendumului din vara anului 2012, precum şi intervenţia publică televizată a preşedintelui, intrată deja în mentalul colectiv: „nu e bine, domnule chestor”, urmată în foarte scurt timp de chemarea la parchet a chestorului respectiv.
Această aparentă obedienţă a parchetului şi a procurorilor, inclusiv a celor din C.S.M., s-a repercutat negativ şi asupra Înaltei Curţi, cu precădere secţia penală, unde, prin sprijinul consistent al blocului votant de procurori din CSM[57], mulţi procurori în funcţie sau foşti au devenit prin promovare judecători ai instanţei supreme, aducând cu ei în planul deciziei judecătoreşti, acel bagaj de neîncredere şi suspicine publică la adresa imparţialităţii lor[58] şi a obedienţei în faţa omului politic decident[59].
Dacă această percepţie publică are sau nu corespondent în realitate este o altă problemă. Ceea ce contează este că, în egală măsură, trei instituţii ale statului, două în mod direct, Parchet şi Preşedinte, iar a treia, Înalta Curte, prin ricoşeu, sunt decredibilizate la nivelul percepţiei publice din cauza unor norme legale neoportune ce consacră cu efecte în cascadă, triada suspiciunii generalizate: 1.dreptul omului politic de a decide componenţa conducerii la vârf a parchetelor, 2. subordonarea profesională ierarhică a procurorilor şi 3. implementarea, ca practică uzuală deja, a „subordonaţilor” în funcţia de judecător, inclusiv la instanţa supremă. Soluţia de contracarare este foarte simplă în acest caz şi anume adoptarea unui cadru normativ, de preferat chiar la nivel constituţional, prin care 1.gestiunea exclusivă a resurselor umane din sistem să fie atribuită unui organism profesional de tip CSM, înlăturând „contribuţia” omului politic, 2.prin care să se asigure independenţa profesională a procurorilor de o manieră similară cu cea a judecătorilor şi 3.disocierea clară a funcţiei de judecător de cea de procuror, de la recrutare până la pensionare, în sensul interzicerii trecerii dintr-o profesie în alta.
10.3. În general, abordările care au vizat influenţa omului politic asupra magistraţilor şi a actului de urmărire penală ori de justiţie s-au limitat la a analiza acest raport numai la etapa în care omul politic deţinea o demnitate publică de influenţă şi, mai puţin sau deloc, la etapa ulterioară momentului în care omul politic a părăsit demnitatea publică, activând într-un mediu privat, de partid şi/sau de altă natură.  
Este unanim acceptat că succesul unui efort colectiv depinde în mare măsură de încrederea pe care membrii echipei o au unii în raport cu ceilalţi, pe de o parte şi de încrederea şi autoritatea de care se bucură liderul echipei în faţa membrilor acesteia. Putem accepta de aceea, pornind şi de la prezumţia de bună credinţă, că în exercitarea atribuţiilor sale de numire a unor anumiţi magistraţi în funcţii publice, decidentul politic are în vedere şi un anume grad subiectiv de încredere într-o anumită persoană, încredere generată fie de experienţe personale anterioare, fie de o constantă prestaţie publică pozitivă a celui nominalizat, fie de recomandarea unui grup în care decidentul are încredere, etc. Pentru a justifica prezumţia de bună credinţă, acest principiu al încrederii personale între cel ce numeşte şi cel numit, trebuie dublat imperativ de cel al competenţei profesionale a celui numit. În cazul magistraţilor singura cale obiectivă de cuantificare şi probare a unei atari competenţe o constituie evoluţia în timp a magistratului în  grade profesionale, în regim concurenţial, de la stadiul de stagiar până la cel de instanţă supremă sau parchetul de pe lângă aceasta, la care se pot adăuga eventual titluri ştiinţifice, experienţă managerială pozitivă, activitate publicistică de specialitate, etc. Într-un astfel de context, ecuaţia dintre cel numit şi cel ce numeşte este una echilibrată şi firească şi nu generează, la nivel de percepţie publică, suspiciune cu privire la verticalitatea celui numit, ajuns în acea funcţie ca rezultat firesc al unei evoluţii profesionale anterioare constant performante pe scara ierarhiei judecătoreşti. Cel numit nu ar avea, în condiţiile arătate, niciun motiv să fie dator cuiva pentru numirea sa în funcţie, funcţie ce nu este cerută, ci acceptată şi care vine, repetăm, tocmai ca o recunoaştere a caracterului şi competenţei, dovedite în timp, a candidatului.
 Suspiciunile apar însă atunci când acest echilibru este vădit deformat prin acţiuni ale omului politic decident, fie prin demersuri legislative, fie prin acte de decizie unipersonală ori colectivă. Câteva exemple sunt sugestive: prin Legea nr. 247/2005 a fost modificată Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor în sensul că a creat, fără a argumenta[60], posibilitatea legală de promovare la Înalta Curte a judecătorilor de tribunal, fără ca aceştia să mai parcurgă treapta concurenţială a promovării la curtea de apel[61]; prin aceeaşi lege nr. 247/2005 a fost modificată şi Legea nr. 304/2004 de organizare judiciară care a creat posibilitatea ca procurori cu grade inferioare, de parchet de pe lângă judecătorie ori tribunal, să acceadă direct, doar pe baza unei discuţii numită preţios interviu, la Parchetul General, nu doar în funcţii de execuţie, ci şi de conducere[62]. Ridicarea peste noapte a acestor categorii de magistraţi la funcţii şi nivele de decizie pentru care nu deţineau atestarea de parcurs profesional concurenţial şi la care nici măcar aceştia nu tindeau decât în perspectiva multor ani viitori de activitate exemplară certificată prin evaluări instituţionale periodice, a rupt acel echilibru de care aminteam mai sus şi a dat naştere speculaţiilor şi suspiciunilor. Acestea vizau faptul că, primind cu titlu de cadou din partea omului politic poziţii cheie în cadrul sistemului, privilegiate consistent material, financiar şi de autoritate, cei cadorisiţi, conştienţi că acele poziţii, deşi nu li se cuvin prin prisma nivelului de acumulări profesionale, le-au fost totuşi puse la îndemână, vor rămâne în mod vădit îndatoraţi profund celui care a făcut posibilă avansarea peste rând, omul politic. Chiar şi aşa, presupunem în baza aceleiaşi prezumţii de bună credinţă că omul politic decident împreună cu echipa sa constituită în condiţiile de mai sus acţionează exclusiv în interesul public. Vine însă momentul în care omul politic pierde sau renunţă la poziţia sa de decident public şi se retrage în cadrul unei entităţi private de partid sau de orice altă natură, unde însă inevitabil îşi păstrează intact ascendentul faţă de cei pe care el şi numai el i-a „creat” şi numit în posturi cheie ale sistemului, iar aceştia la rândul lor rămân pe măsură de îndatoraţi „creatorului” lor, cel care  i-a favorizat peste rând în ierarhia profesională şi fără sprijinul căruia nu ar fi putut să existe şi să activeze la cele mai înalte trepte de expunere profesională. Este aproape previzibil în acest context ca la rândul lor, „creaţii” (va face istorie probabil formularea „cei cu naşul în suflet”) să se manifeste potrivit principiului reciprocităţii, analizat în supra, în sensul de a plăti serviciul primit, în condiţiile în care însă de data aceasta interesul funcţiei lor publice nu mai coincide cu interesul privat al „creatorului”. Aceasta chiar este o problemă ce trebuie avută în vedere, cu consecinţe mult mai grave decât ipoteza în care omul politic aflat temporar într-o funcţie publică îşi aserveşte diverşi factori de decizie din sistemul judiciar. Dacă în această ultimă ipoteză riscul aservirii este unul temporar, doar pe durata deţinerii funcţiei publice de către omul politic, în ipoteza creării unor reţele de îndatoraţi în sistemul public se creează un dublu risc: 1.al transformării acestora în „cârtiţe” cu activitate permanentă sau la nevoie şi 2. al subordonării pe termen lung a sistemului public unor interese private de grup.
Iată de ce principiile evoluţiei profesionale din treaptă în treaptă, cu stagii de vechime şi promovare concurenţială pe baza unor criterii obiective de evaluare periodică, trebuie securizate la nivel constituţional, pentru evitarea oricăror inovaţii legislative de natura celor prevăzute de Legea nr. 247/2005, prevederi ce se impune a fi urgent abrogate.
11. Mecanismul de cooperare şi verificare(MCV) şi Comisia Europeană
Şi acest subiect a mai fost tratat pe larg în alte lucrări anterioare, dar nu neapărat din perspectiva unei vulnerabilităţi a sistemului de justiţie din România. Aşa cum a fost conceput iniţial[63], MCV părea a avea efecte benefice atât pentru justiţia din România cât şi pentru partenerii săi europeni, urmărind în esenţă o compatibilizare a normelor şi instituţiilor româneşti cu cele europene prin prisma aderării la Uniunea Europeană în anul 2007. Poate din cauza ineditului acestui mecanism, poate dintr-o subestimare a dificultăţilor sau poate dintr-o supraestimare a resurselor, sau poate  din cauza tuturor acestora la un loc, evoluţia ulterioară a proiectului în etapa punerii sale în aplicare a dovedit că nu s-a avut în vedere un aspect esenţial şi anume că un asemenea proiect trebuie încredinţat profesioniştilor domeniului, iar nu unor ocupanţi de conjunctură ai unor posturi de decizie administrativă şi/sau politică şi a camarilei aferente acestora, referindu-ne aici nu doar la partea română ci şi, în bună măsură şi la cea europeană. La o primă vedere, afirmaţia ar putea părea nedreaptă faţă de cei implicaţi. Nu este. Privind retrospectiv, constatăm că prin prisma stării actuale de eficienţă şi credibilitate a sistemului judiciar românesc, MCV-ul constituie un eşec, iar eşecul, ca orice eşec trebuie asumat de către cei ce s-au ocupat de el, de MCV, fie ei români sau nu. Abordarea greşită din partea română nu s-a rezumat doar la selectarea şi desemnarea celor ce au compromis o iniţiativă în principiu benefică, ci şi la adoptarea ca regulă de bază în raporturile cu reprezentanţii Comisiei Europene, a unei atitudini de şcolar neştiutor şi umil faţă de profesorul său european. România a beneficiat şi beneficiază şi în prezent de destul de mulţi specialişti în diversele domenii ce au constituit obiect de „colaborare” cu instituţiile europene în materie de justiţie. Capacitaţi corespunzător, aceşti specialişti români nu ar avea nici un fel de problemă de a susţine de pe poziţii de egalitate şi respect reciproc, cu rezultate previzibil pozitive, nu doar profesionalismul dialogului cu CE, ci şi prestanţa acestuia. Din păcate, românii desemnaţi, chemaţi ori invitaţi să colaboreze la nivel decizional sau doar informal au fost, poate nu toţi şi cu siguranţă nu toţi în aceeaşi măsură: fie preocupaţi în principal să-şi păstreze posturile publice ori de vizibilitate şi influenţă publică şi consistent privilegiate(europarlamentari, parlamentari, miniştri, secretari de stat, membri CSM, directori pe la diverse agenţii, şefi de comisii de tot felul, parte a societăţii civile, parte dintre jurnalişti[64], grupuri autointitulate de elită intelectuală[65] şi/sau profesională, etc.); fie neglijenţi; fie oportunişti; fie neştiutori; fie obedienţi[66]; fie naivi, adevărul e că nici nu mai contează foarte mult acum, decât poate prin prisma unor eventuale răspunderi viitoare. La rândul lor reprezentanţii europeni au fost desemnaţi pe baza unor criterii doar de ei ştiute, îndeplinind ca profesie de bază funcţii de judecător, procuror ori funcţionari de carieră în ţările lor de baştină şi tocmai de aceea obiectiv, niciunul dintre ei nu era şi nici nu avea cum să fie familiarizat, prin prisma ocupaţiilor lor cotidiene, cu sistemul de justiţie din România şi cu atât mai puţin cu carenţele sale. În acest context în care cel ce recomanda ceva nu ştia foarte clar de ce recomanda acel ceva, iar cel ce primea recomandarea, din neştiinţă ori pe bază de interese personale şi/sau de grup, nu avea alt scop în viaţă decât să-l laude pe cel ce formula recomandarea şi să o pună în aplicare, prin pârghii de forţă decidentă ale sale sau ale grupului ce l-a propulsat, cu rezultatul de regulă al contorsionării sistemului[67], eşecul MCV era previzibil[68].
În lipsa unei modificări radicale a modului de abordare al MCV, viitorul acestuia este la fel de previzibil: formalism, ineficienţă, ipocrizie. Iată de ce am apreciat că acest MCV nu numai că nu constituie în prezent un beneficiu, dar a devenit în timp o vulnerabilitate în plus pentru sistemul judiciar românesc. Transformarea lui pozitivă nu ar trebui să fie foarte dificilă în opinia noastră, dar demersul în acest sens va trebui să înglobeze voinţa şi eforturile conjugate şi reale ale celor ce decid soarta României, fie că se află la Bucureşti ori la Bruxelles. Nu am folosit întâmplător formularea condiţional negativă „nu ar trebui”. Dificultatea constă în parcurgerea prealabilă a acelei etape a recunoaşterii şi asumării eşecului, nu doar în România, unde oricum fiecare dă vina pe celălalt, guvernul şi parlamentul pe justiţie, justiţia pe politic, judecătorii pe procurori şi invers, iar preşedintele pe toţi, ci şi la Comisia Europeană unde ar trebui justificaţi 5-6 ani de irosire a timpului şi a banilor, de justificat criteriile de selecţie a experţilor şi desemnarea acestora în componenţa diverselor delegaţii trimise în România, evaluarea misiunilor şi a surselor folosite pentru întocmirea rapoartelor anuale, etc.
 Din punct de vedere tehnic, apreciem că pentru viitor partenerul european din cadrul MCV nu trebuie să mai fie reprezentat de specialişti dintr-o mulţime de ţări, cu tot felul de idei şi iniţiative specifice ţărilor lor şi care să pretindă, cu susţinerea garantat entuziastă şi necondiţionată a părţii române, implementarea tale quale a tot felul de norme din dreptul şi sistemul lor în dreptul şi sistemul nostru[69]. Considerăm că dialogul cu experţi ai unei singure ţări U.E., de exemplu Germania[70], delegată de Comisia Europeană pentru a o reprezenta în cadrul MCV, dialog derulat pe baza unor programe sectoriale discutate bilateral cu partea română, coroborate într-o viziune unică de parteneriat convenit şi nu impus, ar constitui, desigur sub condiţiile de abordare a cooperării  în termeni opuşi celor de până acum, o soluţie real eficientă.


12. Lipsa unui reper de încredere
În prezent conform art. 107 Legea nr. 161/2003 „magistraţii au obligaţia de a aduce de îndată la cunoştinţa preşedintelui instanţei sau, după caz, a procurorului general în subordinea căruia funcţionează, orice ingerinţă în actul de justiţie, de natură politică sau economică, din partea unei persoane fizice sau juridice ori a unui grup de persoane”. Art. 75 din Legea nr. 303/2004 prevede doar facultatea şi nu obligaţia magistraţilor de a informa asupra imixtiunilor în activitatea lor.
Indiferent însă de forma îmbrăcată, drept sau obligaţie, demersul magistratului trebuie să se îndrepte către cineva, în cazurile de mai sus către conducerea unităţii unde activează magistratul. Problema reală care se pune este ce face magistratul dacă nu are încredere în conducătorul unităţii ori dacă tocmai conducătorul unităţii este cel ce îl presionează pe magistrat, situaţii deloc teoretice.
În altă ordine de idei dificultatea demersului magistraţilor de a „denunţa” tentativele de imixtiune, la CSM de exemplu, este sporită de imposibilitatea dovedirii ingerinţelor, care niciodată nu sunt publice[71], de impedimente de ordin moral, „presiunile” (nu neapărat în sensul de violenţă sau ameninţare) venind din anturajul magistratului (vecini, prieteni, rude, colegi, etc.), ori de reţinerea magistratului de a se angrena într-un vârtej de anchete, întrebări, declaraţii, în ipoteza în care se adresează public şi oficial unei entităţi care să îl apere. Toate acestea sunt realităţi de viaţă profesională şi personală ale magistratului şi, bune sau rele, există şi trebuie avute în vedere, iar abordările simpliste cu explicaţii puerile pentru lipsa unor „denunţuri” din partea magistraţilor, potrivit cărora dacă „astfel de demascări nu au avut loc înţelegem fie că manifestările respective nu au existat, fie că judecătorii sunt caracterizaţi prin frică şi atunci nu merită să exercite această înaltă funcţie”, trebuie evitate şi sancţionate[72].
În aceste condiţii apare firesc întrebarea: cum procedează magistratul accesat într-o formă sau alta(oferte, ameninţare, şantaj), dacă se teme să semnaleze oficial un incident ori nu îl poate dovedi? Cui se adresează? În prezent nimănui, pentru că nu există o entitate consfinţită legal, căreia magistratul să i se adreseze în condiţii de confidenţialitate şi încredere instituţională(diferită de încrederea inspirată de exemplu de un prieten apropiat, sau de un psiholog, dar care nu te pot ajuta cu nimic) şi care să fie obligată/abilitată să acţioneze de asemenea manieră încât să asigure şi protecţia magistratului accesat, dar şi soluţionarea situaţiei sesizate, prin mijloace instituţionale.
Nu trebuie confundat demersul de faţă în sensul că ar sugera reînfiinţarea acelor funcţii de lucrător contrainformativ ce existau la nivelul tuturor unităţilor publice anterior anului 1989, care aveau o cu totul altă menire, de regulă stimularea şi procesarea delaţiunii, dar consacrarea unei persoane, poate chiar judecător, care să fie abilitat să preia sub condiţia confidenţialităţii sesizări ale magistraţilor referitoare numai la propria lor persoană, nu la altele şi să le transmită spre soluţionare, pe baza unei proceduri strict determinate, unor entităţi stabilite tot prin lege, este de luat în consideraţie.

III. Concluzii
Studiul de faţă nu este menit să acuze, să discrediteze ori să aducă atingere demnităţii vreuneia din categoriile analizate, ci doar să atenţioneze, iar situaţiile cercetate nu constituie neapărat generalităţi, dar există, se manifestă şi au potenţialul dezvoltării în lipsa măcar a unei atenţionări.
                                         
                                                      Judecător dr. Ion Popa, Curtea de Apel Bucureşti










[1] A se vedea K. Hogan, J. Speakman, op. cit., p. 213: „obiectivul fundamental al persuasiunii mascate constă în a-ţi face ţinta să se deplaseze de acolo de unde este acum, acolo unde vrei tu să fie, cu cooperarea sa. Numim acest lucru „direcţionarea deciziei”.
[2] A se vedea Raportul de evaluare a integrităţii morale, întocmit la nivelul anului 2004 în rândul judecătorilor. 4% dintre magistraţi au răspuns că li s-a oferit mită(sondajul nu cuprindea şi întrebarea dacă au şi primit atunci când li s-a oferit), iar 14% au răspuns că au cunoştinţă de primirea de bani sau foloase necuvenite de către colegii lor.
[3] Din perspectiva abordării sociologice putem asimila prezentele consideraţii cu cele ale observaţiei sociologice directe, interne, în principal pasive, dar pe alocuri şi active, ce presupun o participare a cercetătorului „la viaţa colectivităţii, vibrând la interesele şi sentimentele grupului cercetat”( N. Popa, Prelegeri de sociologie juridică, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept, Bucureşti, 1983, p.222.)
[4] A se vedea în acest sens prof. univ.dr. Tudorel Badea Butoi, Psihologie judiciară, Tratat universitar, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2008, precum şi Kevin Hogan, James Speakman – Persuasiunea mascată. Tactici şi trucuri psihologice pentru învingători, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008.
[5] A se vedea în acest sens piramida lui Maslow, piramida nevoilor ori a trebuiţelor umane, asupra căreia vom reveni.
[6] A se vedea K. Hogan, J. Speakman, op. cit., p. 75:  trăieşti într-o epocă în care toţi cei pe care-i întâlneşti vor ca totul să fie mai bun, mai ieftin, mai rapid şi mai facil...Promiterea unui rezultat rapid, facil şi mai bun îţi va aduce deseori cooperarea ţintei tale...pentru că oamenii vor cutare lucru acum, pentru că, în general, oamenii sunt leneşi şi pentru că oamenii consideră că au dreptul la mai bine. Aceste trei şmecherii au cea mai mare putere când sunt combinate”.
[7] A se vedea Alfred Adler, Înţelegerea vieţii – introducere în psihologia individuală, Editura Trei, Bucureşti, 2013, p. 49: „pentru că indivizii au anumite stiluri de viaţă, este…posibil să faci predicţii despre viitorul lor doar vorbind cu ei şi punându-le întrebări”; a se vedea în acelaşi sens George Bălan, Managementul Ministerului Public – aspecte teoretice şi practice, Editura House of guides, Bucureşti, 2008, p. 151: „plecându-se de la personalitatea fiecărei persoane în parte, de la modul de pregătire şi motivaţie profesională, se pot identifica zonele de vulnerabilitate ale acesteia. Aceste zone de vulnerabilitate se prezintă ca fiind posibile „perimetre” de comportament şi atitudini care pot conduce la încălcări ale normelor deontologice. De asemenea, zonele de vulnerabilitate includ şi spaţiul relaţional şi posibilitatea de a suferi efectele unor factori de influenţare profesională sau socială care de asemenea pot să genereze comportamente în afara normelor deontologice”.
[8] Este o situaţie de aplicabilitate standard a principiului reciprocităţii, analizat de psihologul Robert Cialdini, asupra căruia vom reveni mai jos, conform căruia anterior formulării cererii, subiectului trebuie să i se ofere ceva.
[9] A se vedea prof. univ.dr. T. Butoi, op.cit., p. 333: „...trebuie să recunoaştem că indivizii sunt inegali dacă îi privim prin prisma înzestrării native( nu sunt toţi la fel de educabili şi nu învaţă cu toţii la fel, că oamenii provin din medii sociale neomogene(aceste medii produc tipuri deosebite, cu necesităţi şi motivaţii diferite). Magistratul este o fiinţă umană care are şi el o anumită rezistenţă faţă de interdicţiile legale sau morale. Prescripţiile imperative pot fi încălcate atunci când intervin conjuncturi favorabile, ocazie cu care rezistenţa individului faţă de tentaţii dispare. Tentaţia de a încălca legea în vederea obţinerii unor avantaje facile a existat dintotdeauna şi ea devine mai mare atunci când împrejurările favorabile se generalizează la nivel de societate. Este cazul societăţii româneşti care, prin neasigurarea unor condiţii minime, obiective pentru înfăptuirea corespunzătoare a actului de justiţie, favorizează apariţia germenilor corupţiei, incorectitudinii, subiectivismului”
[10] Este util să amintim aici şi concluziile unor studii recente conform cărora creierul uman se maturizează la vîrsta de 30 ani sau chiar 40 ani şi nu cum se credea până de curând, la terminarea pubertăţii şi că între 18-29 ani omul este un adult emergent. Studiile s-au bazat pe „analiza cortexului prefrontal, adică acea zonă de responsabilitate, capacitate de planificare, prioritizare sau stăpânire a impulsurilor”(Jay Giedd, specialist în ştiinţe neurologice la Institutul american pentru sănătate mintală, respectiv Sarah Jayne Blackmore, Institutul de neuro-ştiinţă cognitivă de la University College din Londra). Pentru detalii a se vedea şi site-urile gândul.info, corect.ro, realitatea.net ş.a.
[11] A se vedea I. Popa, Consiliul Superior al Magistraturii de la succes instituţional la eşec funcţional, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pag. 290.
[12] Am avut ocazia, la  Ziua Justiţiei organizată de Uniunea Juriştilor din România pe data de 5.07.2013, să reîntâlnesc doi mari dascăli ai generaţiilor de jurişti: profesorul Ioan Muraru şi profesorul Nicolae Popa. Bucuria revederii, respectul, recunoştinţa, nostalgia au fost câteva dintre sentimentele ce ne-au încercat pe toţi cei prezenţi, studenţii de ieri ai celor doi mari oameni de carte şi de catedră. Cred că sunt sentimente fireşti.
[13] A se vedea I.V. Ivanov, Deontologia funcţiei publice, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013, p.308: „dezorganizarea socială reprezintă un proces sau un complex de probleme care se compune dintr-o multitudine de fenomene şi comportamente ce se abat de la normă…Constând din semne vizibile cum ar fi dezintegrarea funcţiilor de control social al instituţiilor specializate …şi admiterea unor modele de comportament nelegitime şi indezirabile, dezorganizarea socială include fenomene cu grad ridicat de periculozitate pentru stabilitatea grupurilor şi instituţiilor sociale, …corupţia şi abuzul de autoritate fiind dintre fenomenele cele mai importante care caracterizează o asemenea stare a societăţii”.
[14] „…dintre mecanismele de funcţionare a corupţiei nu trebuie uitat principiul „cârtiţei”, folosit mai ales în domeniul marii corupţii şi crimei organizate, de tip mafiot… În funcţie de galeriile subterane în care sunt amplasate şi acţionează profesional, „cârtiţele” îndeplinesc atribuţii specifice…Cert este că prin mecanismul „cârtiţelor”, marea infracţionalitate reuşeşte să stabilească relaţii chiar cu instituţiile de stat menite să combată sever corupţia şi crima organizată” - I.V. Ivanov, op. cit., p. 201.
[15] Este de semnalat cu atât mai mult filmul în cauză, cu cât cuprinde o expunere de manual şi asupra reacţiei structurilor specializate ale statului care, la rândul lor au identificat şi exploatat singura vulnerabilitate a lui nea Bachus, fiica sa, reuşind prin aceasta să se infiltreze şi să anihileze întreaga reţea.
[16] În acelaşi registru nu vedem nici un impediment ca şi alte opere literare sau producţii cinematografice să fie abordate didactic prin prisma temei de faţă( O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, filmul Senatorul melcilor regizat de Mircea Daneliuc, ori adevăratele lecţii zilnice în materie pe care le oferă un serial contemporan de televiziune intitulat sugestiv chiar aşa, „Escrocii”, etc.)
[17] A se vedea I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 119: „…apreciem necesară, utilă şi obligatorie o abordare specifică şi exclusivă a modalităţilor de dobândire, în timp, a funcţiei de magistrat de către femei, cu referire predilectă la femeia judecător, ca semn al respectului şi consideraţiei cuvenite acesteia, întrucât procesul devenirii sale este semnificativ diferit de cel al bărbatului magistrat într-un sens care le-a nedreptăţit, neîndoielnic, nu doar din perspectivă profesională…Prima lege care a consfinţit expres posibilitatea că femeile pot deveni judecător a fost Legea nr. 34/1945 privitoare la unele dispoziţiuni speciale de organizare judecătorească, în care, în art. VIII alin. (2) se statua că „în condiţiunile acestui text, vor putea fi numite în magistratură şi femei”. Primele femei judecător din România au depus jurământul pe data de 18. 02. 1945. Redăm mai jos, în parte, alocuţiunea rostită cu acea ocazie de ministrul justiţiei din acea vreme, Lucreţiu Pătrăşcanu: „... una din revendicările de bază ale democraţiei consecvente a rămas până în ziua de astăzi asigurarea deplinei egalităţi... între femei şi bărbaţi. Este o revendicare de bază pentru că nu se poate crea un regim democratic, sincer şi real, fără atragerea masivă şi fără rezervă a elementului feminin în toate domeniile vieţii publice, pe o treaptă egală de preţuire. Chiar acest modest început a necesitat însă străduinţă, pentru că spiritul conservator şi prejudecăţile sunt adânc înrădăcinate la noi. Deschizând elementelor feminine calea magistraturii, rupând încă o barieră care le era pusă în cale, am acţionat pe planul luptei pentru democratizarea României...”.
[18] A se vedea K. Hogan, J. Speakman, op. cit., p. 195 : „suntem fiinţe afective. Trăirile afective ne călăuzesc fiecare moment în starea de veghe. Nu gândim logic; cu toate că logica joacă un rol în luarea multor hotărâri, e întotdeauna unul secundar...Pur şi simplu reacţionăm afectiv la mediul în care trăim. În asta constă puterea ta în jocul persuasiunii. Înainte de a încerca să foloseşti forţa trăirilor afective, trebuie să înţelegi cu adevărat obiectivele ţintei tale. Fără a cunoaşte corect acest lucru, orice predicţie vei face cu privire la modul cum va reacţiona ţinta la un anumit stimul va fi, foarte probabil, eronată”. A se vedea într-un sens similar conf. univ. dr. Ana Maria Georgescu, Studiu asupra percepţiei populaţiei privind problematica de gen,  Universitatea Petru Maior din Târgu-Mureş. Sondajul efectuat în cadrul Studiului, în care se solicita celor chestionaţi să indice trei trăsături tipic masculine/feminine, a relevat că femeilor le-au fost recunoscute caracteristici spirituale, în timp ce bărbaţilor le-au fost atribuite caracteristici fizice, trupeşti.

[19]Individul devine individ doar într-un context social” – A. Adler, op. cit., p. 111.
[20] A se vedea Abraham Maslow(1908 – 1970), psiholog american, cunoscut ca fiind cel ce a pus bazele teoriei ierarhiei nevoilor umane. Piramida lui Maslow(piramida trebuinţelor, a nevoilor) situa pe prima treaptă nevoile elementare biologice, pe treapta a doua nevoia de siguranţă, de protecţie, pe treapta a treia nevoi sociale, de apartenenţă la un grup, nevoia de iubire şi afecţiune în cuplu şi din partea celor apropiaţi, pe treapta a patra   nevoia de individualizare, de stimă şi recunoaştere şi pe treapta a cincea nevoia de auto-realizare.
[21] A se vedea K. Hogan, J. Speakman, op. cit. p.81: „ne plac oamenii despre care credem că sunt la fel ca noi...Ne împrietenim repede cu ei....Nutrim cu toţii o dorinţă profundă de a fi agreaţi. Din acest motiv, prietenii poartă deseori haine foarte asemănătoare, se mişcă în aceleaşi cercuri sociale şi chiar au maşini asemănătoare. Vrem să fim agreaţi, aşa că gândim, acţionăm şi facem la fel ca prietenii noştri”.
[22] A se vedea K. Hogan, J. Speakman, op. cit. p. 29: „frica e un lucru în privinţa căruia suntem cu toţii programaţi fie să ne luptăm , fie să fugim de ea....Nimănui nu-i place să simtă frică. Frica poate realmente să motiveze oamenii aşa cum puţine alte lucruri pot s-o facă”;
[23] A se vedea K. Hogan, J. Speakman, op. cit. p. 109 – 110: „uneori, să fii cel mai persuasiv om înseamnă să fii cel mai flexibil. Flexibilitatea este esenţială nu doar în ceea ce priveşte tacticile sau trucurile pe care le foloseşti pentru a obţine ceea ce vrei, ci şi calea pe care o urmezi ca să ajungi la ţelul tău. Capacitatea de a empatiza cu alţii este esenţială. Dacă ţinta nu consideră că eşti empatic şi că-ţi pasă sincer şi neprefăcut, încercarea ta de persuasiune va eşua...Ce este empatia? E capacitatea de a înţelege, de a vedea lucrurile din punctul de vedere al altora, de a te pune o vreme în situaţia lor. Când poţi face asta şi, mai important,când celălalt te percepe în această lumină, vei avea instantaneu mai multă eficienţă în a-l convinge să-ţi adopte modul de a gândi”
[24] A se vedea K. Hogan, J. Speakman, op. cit., p. 9:  „o cale aproape certă de a dobândi credibilitate constă în a lua act de punctul de vedere al celeilalte persoane...Mai mult chiar, adoptă acea poziţie. Simte ce simte celălalt. El se va deschide în mod spectaculos şi va fi aproape complet lipsit de apărare. Te va percepe ca fiind interesat de un rezultat corect şi drept. Ajuns aici, poţi începe să-ţi afirmi propria poziţie sau propriul punct de vedere şi celălalt va fi mult mai receptiv”.
[25] A se vedea în acest  sens tehnica de inducere a complezenţei propusă de Dariusz Dolinski şi Richard Nawrat, cunoscută sub denumirea „înfricoşare, apoi eliberare”(fear, then relief), detaliată de Ştefan Boncu, Facultatea de psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Psihologie socială – curs, Capitolul 18, Tehnici de influenţă interpersonală. Tehnica amintită este simplă şi eficientă: „indivizii care trăiesc un sentiment de frică, a cărui sursă este mai apoi eliminată, au tendinţa de a răspunde pozitiv cererilor ce le sunt adresate”.
[26] Putem aminti aici şi cazul judecătoarei ce a rămas cunoscută în memoria publică drept „judecătoarea porno”,  Este vorba despre o judecătoare acuzată că ar fi fost protagonista unui film XXX. Judecătoarea a negat implicarea, în pofida unui raport de expertiză care o incrimina, afirmând în acel context că este doar practicantă yoga şi cursantă MISA.
[27] Avem în vedere aici în principal activităţile aparent nobile şi dezinteresate desfăşurate în spaţiul judiciar românesc de tot felul de fundaţii şi organizaţii neguvernamentale transfrontaliere, a căror imixtiune în sistem, sub diverse forme şi pretexte, de regulă sub stindardul reformării justiţiei, este deja notorie şi care acţionează, tot de regulă, pe baza principiului apartenenţei la grup. A se vedea în detaliu asupra raportului individ-grup şi a consecinţelor sale,  Ştefan Boncu, op. cit., Capitolul 10 – Conformismul.
[28] A se vedea  în acest sens şi Robert Cialdini, psiholog, Totul despre psihologia persuasiunii, Editura Bussines Tech, 2008. Autorul a identificat un număr de 6 principii ale mecanismelor de influenţare: principiul angajamentului prin care se urmăreşte determinarea ţintei de a lua o atitudine; principiul reciprocităţii – ţinta va crede că acceptă cererea ca răspuns la un comportament binevoitor al partenerului şi va răspunde printr-un serviciu mai mare decât cel primit, strategia presupunând ca anterior formulării cererii, subiectului să i se ofere ceva; principiul validării sociale, ce presupune convingerea ţintei că alţii, aflaţi în situaţii asemănătoare, ar accepta cererea; principiul autorităţii trebuie să convingă ţinta de poziţia de autoritate a celui ce formulează cererea; principiul rarităţii – subiectului i se induce credinţa că ceea ce i se oferă este foarte greu de găsit; principiul atractivităţii, în baza căruia prin linguşire şi laude constante sursa devine agreată şi simpatizată de către subiect. Pentru o analiză detaliată a acestor principii a se vedea Ştefan Boncu, op. cit., Capitolul 18, Tehnici de influenţă interpersonală.
[29] A se vedea K. Hogan, J. Speakman, op. cit. p. 84: „grupul înseamnă putere. Ne place să aparţinem la o structură Dorinţa de conformism faţă de un grup este atât de puternică, încât poate duce chiar la comportamente de tip clişeizat”. A se vedea în detaliu asupra conformismului individului faţă de grup, Ştefan Boncu, op. cit., Capitolul 10 – Conformismul.
[30] A se vedea un exemplu foarte recent de „cârtiţă”, procurorul şef al DNA Slobozia, reţinut în luna iunie 2013 pentru că a avertizat un grup de infractori despre o iminentă percheziţie, permiţând astfel acestora să distrugă probe compromiţătoare.
[31] A se vedea în acest sens experimentul efectuat în anul 1967 de psihologii Scott Fraser şi Jonathan Freedman, ultimul profesor de psihologie la Universitatea din Toronto,  detaliat de  Ştefan Boncu în lucrarea citată în supra: „ provocarea  sentimentului de vinovăţie înainte de formularea cererii. Indivizii ce trăiesc acest sentiment sunt mai înclinaţi să cedeze, pentru că percep îndeplinirea cererii ca pe o conduită ce compensează şi şterge vinovăţia”.
[32] A se vedea K. Hogan, J. Speakman, op. cit., p. 104 : „există momente când e foarte important să te asiguri că ţinta ta îşi respectă hotărârea de a te urma şi întreprinde acţiunile pe care i le ceri. Ca să te asiguri că ţintele merg până la capăt, pune-le să scrie asta pe hârtie...Când le determini să scrie pe hârtie că vor face un anumit lucru, asta măreşte dramatic şansele ca ele să facă într-adevăr acel lucru. Actul scrisului este o formă de angajare”.
[33] A se vedea în acest sens practica neoportună, din perspectiva temei de faţă, de cooptare a cadrelor didactice din învăţământul superior juridic în majoritatea comisiilor de concurs înfiinţate pentru promovarea magistraţilor în funcţii de execuţie sau de conducere, inclusiv de promovare la ÎCCJ, în condiţiile în care parte dintre cadrele didactice sunt implicate şi în activitatea unor case de avocatură. În altă ordine de idei, în condiţiile în care judecătorii nu se amestecă participativ în parcursul profesional al altor categorii, apare de neînţeles de ce altor categorii li s-ar recunoaşte un drept de imixtiune în evoluţia profesională a magistraţilor. Din motivele arătate în cadrul acestei secţiuni a Studiului, credem că practica amestecului de profesii va trebui să înceteze.
[34] A se vedea şi aici aplicabilitatea principiilor identificate de psihologul Robert Cialdini şi prezentate în supra, determinant în speţa de faţă fiind, credem, principiul autorităţii, poziţia de autoritate a celui ce formulează cererea(rector, membru al Senatului facultăţii) fiind de necontestat şi cel al  reciprocităţii, în baza căruia ţinta va accepta cererea ca răspuns al unui comportament preexistent binevoitor al partenerului(salariu, grad didactic) şi va răspunde printr-un serviciu mai mare decât cel primit.
[35] A se vedea în acelaşi sens al nevoii de credibilitate a judecătorului din perspectiva cetăţii, I. Popa, Judecătorul – Dumnezeul dreptăţii pe pământ?, publicat în revista Palatul de Justiţie nr. 12/2012.
[36] A se vedea I. Popa, Tratat privind…, pag..195 – 211.
[37] A se vedea Camelia Beciu, Sociologia comunicării şi a spaţiului public, Editura Polirom, 2011, p. 233-235: „Pentru partide s-a impus... necesitatea unui alt tip de comunicare cu electoratul, o comunicare „atractivă” pentru electorat, cu un conţinut politico-ideologic mai puţin pregnant, orientat mai degrabă spre emoţie şi naraţiune(adică poveşti – n.a. I.P.). În consecinţă, partidele politice apelează la consultanţi, care introduc în comunicarea de partid strategii comunicaţionale importate din marketing, relaţii publice, publicitate comercială, psihologie socială şi alte domenii…Astfel accentul pus pe formă şi persuasiune în materie de comunicare politică duce la o diminuare a conţinutului politic al mesajelor şi activităţilor ce compun identitatea unui om politic şi a unui partid. Imaginea, brandul, cota şi vizibilitatea pe piaţa politică…generează mesaje şi oferte accesibile pentru public, dar cu un conţinut adesea populist şi comercial”.
[38]Sunt relevante în acest sens practicile de comunicare cunoscute sub denumirea de „spin doctor”, o metaforă utilizată pentru a indica diverse strategii comunicaţionale care „repară” o conjunctură nefavorabilă omului politic, de natură a-i afecta imaginea publică. Tehnicile de tip „spin doctor” reprezintă o categorie aparte, fiind folosite pentru a întoarce(to spin)situaţia în favoarea politicianului, chiar dacă acest lucru presupune recurgerea la informaţii false, denaturarea unor contexte sau crearea unor contexte artificiale, doar pentru vizibilitatea pozitivă a omului politic” – Camelia Beciu, op.cit., p. 234.
[39] A se vedea în acest sens situaţiile cel puţin ciudate în care membrii CSM(unii) s-au acuzat reciproc de partizanat politic, pornind de la unele iniţiative ale conducerilor executive ale Consiliului în anii 2012 şi 2013, de a emite mesaje în spaţiul public în numele Consiliului, în condiţiile în care Plenul instituţiei nu numai că nu era consultat, dar nici măcar informat în prealabil. Pentru o analiză detaliată a limitelor de manifestare a competenţei conducerii executive a CSM în raport cu Plenul instituţiei, I Popa, Consideraţii asupra legalităţii unor decizii adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii în materia raporturilor de muncă, publicată în Revista română de Dreptul Muncii nr. 3/2008.      
[40] A se vedea Decizia nr. 684/2005 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23.02.2006.: „pensia de serviciu a magistraţilor a fost stabilită în scopul creşterii atractivităţii profesiei, al asigurării stabilităţii în aceste funcţii şi al recom­pensării privaţiunilor şi incompatibilităţilor pe care le impune exercitarea acestora”
[41] Privit din perspectiva piramidei trebuinţelor a lui Maslow, amintită în supra, nu credem că greşim dacă includem pensia de serviciu a magistraţilor printre nevoile acestora de siguranţă şi protecţie, plasate în treapta a doua a piramidei.
[42] A se vedea  un punct de vedere în sensul celui de faţă în legătură cu pensia de serviciu a magistraţilor. D.Lupaşcu, I. Popa, D. Schlafen, Studiu asupra revizuirii Constituţiei în domeniul justiţiei, varianta II, publicat în Supliment la Revista Română de Drept Public, nr. 1/2013.
[43] A nu se înţelege aici că nu recunoaştem ori contestăm dreptul şi al altor categorii profesionale la pensii de serviciu ori similare acestora(militari, poliţişti, etc.).
[44] A se vedea şi pentru acest subiect abordarea în acelaşi sens în lucrarea D.Lupaşcu, I. Popa, D. Schlafen, Studiu asupra revizuirii Constituţiei în domeniul justiţiei, varianta II.
[45] A se vedea I.V. Ivanov, op. cit., p.200: „considerăm crearea deliberată a stării de confuzie şi prelucrarea sau răstălmăcirea adevărului ca fiind al doilea principiu al corupţiei”.
[46] A se vedea în principal Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003 şi care stabilea că apelurile vor fi judecate de curţile de apel, iar recursurile de Înalta Curte, fapt care a condus la blocarea la propriu şi la figurat(prin mii de dosare depozitate pe holurile curţii) a instanţei supreme.
[47] A se vedea în acest sens, în principal, Noul cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010 şi republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, lege ce consacră practic o exclusivitate de soluţionare a recursurilor la instanţa supremă, în condiţiile în care curţile de apel se vor pronunţa covârşitor numai în calea de atac a apelului. Amintim tot aici şi exclusivitatea Curţii de a judeca în materie penală după calitatea persoanei trimisă în judecată, în baza căreia şi fondul şi căile de atac se judecă la aceeaşi instanţă, cea supremă.
[48]Referindu-se la tinereţea celor promovaţi, un reputat profesor, om de drept şi fost conducător al instanţei supreme, spunea mai în glumă, mai în serios că a trăit să vadă şi această premieră, anume o judecătoare a Înaltei Curţi, însărcinată.
[49] A se vedea în detaliu asupra acestui aspect, I. Popa, Promovarea magistraţilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – proces evolutiv sau conjunctură ?, Revista Română de Dreptul Muncii, nr. 7/2012, p. 83 – 97.
[50] A se vedea exemplificativ, fără nicio altă conotaţie, insistenţele interne şi recomandările de la nivelul Comisiei Europene de intrare în vigoare a noului cod de procedură civilă, ce concentrează irevocabilitatea la nivelul instanţei supreme, în condiţiile unor atenţionări neechivoce ale Ministerului Justiţiei privind efectele facil vizibile negative ale unui atare demers.
[51] Este foarte probabil ca exemplele pe care le vom evoca aici să nu aibă nicio legătură cu subiectul de faţă, iar persoanele nominalizate să fie de totală bună credinţă, dar considerăm că propunerile formulate de acestea pot fi analizate şi din perspectiva unor vulnerabilităţi. Mai exact, este vorba de două intervenţii publice la începutul lunii iunie 2013. Prima se referă la propunerea preşedintelui Asociaţiei Române a Băncilor, Radu Graţian Gheţea, ca litigiile privind clauzele abuzive din contractele bancare să fie judecate de „o instanţă superioară”, iar cea de a doua priveşte propunerea europarlamentarei M. Macovei, care a opinat că în viitoarea Constituţie „competenţa de judecare a parlamentarilor să rămână la ICCJ chiar dacă cel trimis în judecată îşi pierde calitatea de parlamentar în timpul mandatului, între două mandate sau nu mai devine parlamentar”,. Repetăm, nu sunt acuze, ci doar expunerea unor propuneri publice, pretabile însă la analize din perspectiva temei de faţă,  poate nedrept pentru emitenţi, deşi în privinţa europarlamentarei, în baza antecedentelor sale de manifestare în plan public, atitudinal şi decizional, se impune multă, multă circumspecţie.
[52] Credem că un exemplu tipic pentru riscurile pe care le presupune concentrarea unor decizii majore în competenţa unui număr redus de ţinte şi a presiunilor de toate felurile exercitate focalizat asupra acestora,  îl constituie judecătorii Curţii Constituţionale.
[53] Am propus un astfel de proiect, înaintat chiar şi către CSM şi care, în circa 2 ani ar rezolva, fără costuri suplimentare, problema practicii neunitare, prin înfiinţarea unor comisii create special în acest scop la nivelul curţilor de apel şi al instanţei supreme, membrii judecători ai acestora urmând să desfăşoare în perioada numirii în comisie doar acest gen de activităţi, cu degrevarea de sarcinile ce rezultă din activitatea obişnuită în sala de judecată.
[54] A se vedea în detaliu asupra unui cumul de consecinţe pozitive pe care le presupune instituţia promovării pe loc la instanţa supremă, precum şi asupra modalităţii legislative de consacrare a unui atare mecanism,  I. Popa, Promovarea magistraţilor la Înalta Curte….., p. 83-97.
[55] A se vedea I. Leş, Consideraţii privind statutul judecătorului..., în „Curierul judiciar” nr. 6/2003, p. 107, unde reputatul profesor se referă la acei judecători care „caută, prin diferite mijloace, să se afle în preajma unor partide politice sau a unor lideri influenţi, care le-ar putea asigura promovarea în profesie sau în menţinerea în funcţiile de conducere”. A se vedea în sensul unor analize detaliate în materie, Şt. Boncu, op. cit., Capitolul 17 – Obedienţa, precum şi Ivan Vasile Ivanov, op. cit., Titlul VII – Slugărnicia. În acelaşi context, chiar dacă nu se referă la un magistrat, dar semnificativ prin prisma ascendentului omului politic asupra funcţionarului slugarnic şi obedient, vom prezenta următorul exemplu real. Un fost secretar de stat din Ministerul Justiţiei se afla în tribuna unui stadion, într-un judeţ al ţării, împreună cu alte multe persoane. I-a fost prezentat un foarte potent, economic şi politic, om local, care, foarte îndatoritor s-a simţit obligat la rândul său  să-i prezinte oaspetelui important de la Bucureşti pe cineva. A făcut cu mâna unei persoane aflate la mică distanţă şi i-a şi strigat: „băi p…ică, ia vin băi pân-aici”. Foarte îndatoritor şi umil, cel în cauză s-a executat imediat, iar când a ajuns lângă cei doi, potentul om local a făcut prezentările: „Domnule ministru, aista-i prefectul nostru”.
[56] Toate aceste „contribuţii” la independenţa procurorilor au fost consacrate prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 653 din 22 iulie 2005.
[57] Potrivit art. 3 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, plenul CSM este compus din 19 membri, dintre aceştia un număr de 5 membri fiind procurori, la care se adaugă Procurorul General.
[58] A se vedea în sensul nevoii de disociere a funcţiei de judecător de cea de procuror în parcursul evoluţiei profesionale a celor două categorii, pe baza inclusiv a unei psihologii diferite de abordare a actului de justiţie,  D.Lupaşcu, I. Popa, D. Schlafen, Studiu asupra revizuirii Constituţiei în domeniul justiţiei, varianta II, precum şi prof. univ.dr. Tudorel Badea Butoi, op. cit., p. 330: „nu este recomandabilă bănuiala excesivă pentru că astfel judecătorul se substituie procurorului, încălcându-se principiul imparţialităţii. Îndoiala prezentă într-un grad exagerat de mare determină alterarea procesului de formare a convingerii intime a judecătorului. Acesta din urmă va dovedi o rigiditate nerecomandabilă unui profesionist, va deveni o persoană pentru care argumentele apărării nu vor avea sorţi de izbândă, fiind total neglijate, în schimb acuzarea va fi demnă de crezare în totalitate. Adoptarea unei asemenea atitudini va duce în mod inevitabil la rutină, la absenţa raţiunii  în activitatea de punere în aplicare a prevederilor legale, deoarece judecătorul care se va afla în aceste situaţii va proceda la aplicarea unor analogii superficiale , nu va ţine seama de multitudinea realităţilor concrete”.
[59] Precizăm din nou că remarcile formulate nu vizează culpabilizarea unor anumite persoane, ci doar scoate în evidenţă un mecanism neoportun şi necredibil  de promovare, susceptibil de interpretări cu conotaţii negative generale, nu individuale, de asimilare a procurorilor astfel promovaţi cu veritabile „cârtiţe” ale parchetului în cadrul completelor de judecată.
[60] Legea nr. 247/2005 a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii guvernului, fără dezbatere parlamentară.
[61] Au existat situaţii concrete în care Plenul CSM a promovat la Înalta Curte judecători cu grad de tribunal, în condiţiile în care aceştia fuseseră respinşi anterior la concursul de promovare la curtea de apel. Dacă am accepta ca fiind viabil acest principiu al promovării directe oricând şi oriunde, nu ar fi o problemă dacă de exemplu un judecător stagiar ar fi catapultat la instanţa supremă, aşa cum s-a întâmplat de exemplu în sistemul parchetelor unde, legal, procurori cu grad de parchet de pe lângă judecătorie sau tribunal au fost teleportaţi la Parchetul general în funcşii de execuţie sau chiar de conducere.
[62]A se vedea pentru o amplă detaliere a acestui aspect şi a consecinţelor sale, Ion Popa, Nulitatea hotărârilor şi a altor acte pronunţate de către magistraţii numiţi,delegaţi, promovaţi sau menţinuţi în funcţie potrivnic legii,  revista Dreptul nr.9/2008.

[63] A se vedea Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din data de 13. 12. 2006, de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (JO L 354, 14.12.2006, p. 56), document ce permite „Comisiei să conlucreze îndeaproape la nivel politic şi tehnic cu autorităţile române pentru a monitoriza şi evalua progresele realizate de România, precum şi pentru a-i furniza consiliere tehnică şi sprijin financiar”.


[64] A se vedea doar ca exemplu, elocvent totuşi, afirmaţia uneia dintre jurnalistele de genul celor amintite, A.P., care a susţinut la o emisiune televizată la începutul lunii iunie 2013, că dacă procurorii au acţionat la ordin politic pentru a restricţiona libertatea unui om, bine au făcut.
[65] „…o altă categorie, care s-a autodefinit elită, s-a organizat în diverse fundaţii, grupuri şi alianţe.În majoritatea lor frustraţi şi fără acces autentic atât în lumea politică(lipsindu-le curajul şi puterea de asumare a riscului), cât şi în lumea ştiinţei sau artei de vârf unde talentul şu munca sunt probe eliminatorii, s-au „mascat” în analişti de toate tipurile sau lideri de „opinie”, pretinzând că deţin cheia adevărului şi a succesului deplin. În realitate, mulţi dintre ei nu au făcut altceva decât să dezbine şi să creeze confuzie” – Ioan Alexandru, Interdisciplinaritatea – Noua paradigmă în cercetarea şi reformarea administraţiei publice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010, p.145.
[66] „Va fi mult de lucru în ţara aceasta cu moravuri pestriţe, unde tronează incuria, diletantismul şi acel spirit înrăit de rentier comod , dornic de o ieftină căpătuială, fără să simtă oboseala efortului în faţa împrejurărilor vitrege. Prea mult a durat epoca fanarioţilor…” – Petre Ţuţea, Anarhie şi disciplina forţei, Editura Elion, 2002, p. 118.
[67] Cel mai elocvent în acest sens îl constituie crearea la comandă în numai doi-trei ani, a celor patru coduri – civil, de procedură civilă, penal şi de procedură penală. Codurile, în general, nu doar în România constituie adevărate monumente juridice pentru înălţarea cărora este nevoie de timp, dezbatere publică reală nu formală prin afişarea pe un site şi cooptarea cât mai multor specialişti ai domeniilor respective, teoreticieni şi practicieni. În România nu s-a petrecut astfel, cercul de specialişti a fost restrâns, au fost omise nume de marcă ale domeniilor, dezbaterea a fost mimată, sursele din dreptul comparat nu au fost nici măcar devoalate şi cu atât mai puţin cenzurate, iar punerea în aplicare nu a fost precedată de indispensabile studii de impact. Şi totuşi, Comisia Europeană a reacţionat pozitiv la acest mod de abordare pompieristic şi imprevizibil prin consecinţe asupra sistemului.
[68] A se vedea în sensul unor analize detaliate a Rapoartelor anuale elaborate de Comisia Europeană în baza MCV, I.Popa, CSM – de la succes instituţional…., p. 199-212, precum şi acelaşi autor, Studiul Reputaţia, condiţie a dobândirii şi exercitării funcţiei de magistrat, publicat în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 8/2009.p.50-51.
[69]Domeniul dreptului comparat a constituit în toată perioada premergătoare şi ulterioară aderării la U.E. un mare minus în procesul de legiferare din România, prin modul rigid de abordare, în sensul că prevederi din sistemele de drept consacrate în Europa, eficiente şi oportune în contextul acelor organizări sociale, economice, culturale, etc., au fost preluate otova în legislaţia noastră şi aplicate într-o societate cu totul diferită de cea de import, efectele nocive deşi vizibile cu ochiul liber, fiind mereu scuzabile sub lozinca „aşa e şi la germani, francezi, italieni, etc.”. A se vedea în acelaşi sens  şi teoria palmierului dezvoltată de reputatul profesor şi om de drept, Ioan Alexandru, care, într-o inspirată ilustrare figurativă a mimetismului rudimentar şi a efectelor sale nocive, a plecat în analiza sa de la o  banală iniţiativă a unui primar de a aduce şi a planta în clima temperată a României palmieri aduşi din clima mediteraneeană sau subtropicală. Profesorul a constatat că aceiaşi palmieri, plăcuţi, utili şi impresionanţi la ei acasă, la noi se usucă şi mor.
[70] Nu am nominalizat întâmplător Germania. Este cel mai consistent sistem statal, din toate punctele de vedere, din cadrul U.E. cu o ierarhie de valori morale şi instituţionale foarte bine definite şi, din această poziţie, poate asigura singură o derulare riguroasă, organizată şi  eficientă a MCV, în condiţii de respect şi avantaj reciproc, atât faţă de  partea română, cât şi în raport cu Comisia Europeană. De altfel, ideea unui raport bilateral cu Comisia Europeană, în locul celui multilateral de până acum, aparţine în stadiul său incipient, unui reputat om de drept din Germania, dr. Dieter Schlafen, fost judecător la Curtea de apel Koln, fost expert de preaderare, în prezent expert al fundaţiei germane de cooperare juridică internaţională, I.R.Z., unul dintre foarte puţinii experţi străini care chiar cunosc sistemul de justiţie românesc şi carenţele sale, prin prisma unei activităţi neîntrerupte în România din anul 2003 până în prezent.
[71] A se vedea de exemplu situaţia reală, nu fictivă, în care s-a aflat o judecătoare, căreia i s-a atras atenţia, în vara anului 1997 de către un responsabil din sistemul de justiţie, în cadrul unei discuţii nepublice, că „vă asumaţi riscul achitării inculpatului” şi că „s-ar putea să ajungeţi dumneavoastră la puşcărie dacă îl achitaţi”.  Întâlnindu-se după ani, acel responsabil, acum în postura de avocat, a justificat senin atitudinea sa, replicând candid judecătoarei, care era tot judecătoare: „Ce puteam face? Erau presiuni mari pe dosar”. Cui să reclami şi cum să dovedeşti?
[72] A se vedea Raportul Societăţii pentru Justiţie SoJust, septembrie 2006.